samedi 3 mai 2014

Turn the page

It has been a while since I did not write anything on this blog. Because I felt it was about time to "Turn the page". As you have all noticed, the language of this blog was Romanian. Until now. The choice of this language inherently chose an audience: Romanian speakers. Nothing wrong with this I guess. Except for one thing. Languages are often associated with a cultural space (I am not counting here Romanian speakers from diaspora). A collective mentality, a way of "seeing", "arguing", a set of collective "values". And, not to forget, a certain set of "topics". Once I have understood this, I have understood I can't go on anymore in this formula. Something had to change about this blog. I had to "Turn the page".  

I have left Romania (I can safely add now "for good") at the end of 1998. I will not discuss here the reasons that made me leave. It would be off topic. I will only tell you that I have paid in full this decision. I have travelled to France, Israel, Canada, Germany and finally settled in France.  Sixteen years of travel on three continents. Four more languages learned. A million of new things learned. Acquainted with several different cultures. Tasted several new cuisines and learned that life remains beautiful even without "mamaliga" (the Romanian name of the Italian polenta usually served with cheese and/or meant to replace the bread). Although I have never admitted it openly (till now), I think I was hoping to return one day to Romania and contribute the things I have seen, learned to finally help (with my modest means) fixing up at least partially the "unacceptable" that made me (and thousands like me) leave sixteen years ago. This explains perhaps why I have never stopped reading Romanian news, making Romanian "friends" on Facebook, getting involved in debates concerning the Romanian reality. And, of course, writing articles (as I do not make free publicity when no longer deserved, I shall not name the journal - you can figure it out by yourselves on Google, good luck!) about my understanding of the "Romanian problem" in .... Romanian. 

I was naive if not entirely idiot. Tackling with the Romanian mentality was a suicide mission. Half of your former classmates from Facebook become your undeclared enemies, you are treated for a traitor, the bad one that "criticises", the "anti-Romanian". So yes, it turned out that the Romanian mentality is sufficient to itself. It accepts no dialogue, no solution.  Romanians are living a cheap myth. They "know" it all and they need not changing anything in their mentality. And if there are some "problems", well, it is the fault of the "leaders". As if their leaders are not coming among them and have been teleported from the starship Enterprise by Captain Jean-Luc Piccard and his crew.  Any attempt of discussing what went wrong, of straightening the things up ends up with an attack, with a torrent of insults. At this stage, all becomes futile and I certainly have no intention of playing Don Quijote in 2014. 

The best illustration of this came recently with the so called "Lucian Boia" case. For non Romanians,  Professor Lucian Boia is a Romanian historian who has "dared" challenging several of these rotten Romanian myths in a sequence of best selling titles among which: "Why is Romania different?", "Two centuries of national mythology", "The game with the past: history between truth and fiction" etc.. Each of these works stirred violent controversies. Who is guy to challenge our ways? How dares he? Who is paying him? What conspiracy did he join? Is he paid by the Jewish? Or by the Hungarians? Professor Boia rarely gets a civilised and documented dialogue from his audience. He typically gets furious insults, anti-social reactions and sometimes even threats. You may get a feeling of the extent of this mess here: 


For those not reading Romanian, I can tell you that half of the comments to this article will never be published in an Eurpean newspaper.  

So here comes the puzzle which finally led me to this title. If an internationally recognised scholar like Professor Lucian Boia does not seem to have much success in setting the things right (some exceptions exist, but my feeling is that they are statistically irrelevant, check the link above once more) what a heck am I doing in this story?  

I have found only one solution to the puzzle: "Turn the page".  Count me out. And do not expect any article written in Romanian in this blog. Because you will later be disappointed. 




  

    

samedi 12 octobre 2013

Mitul “educației gratuite” sau…cum nu m-am “realizat” (Prima cădere)


Ma trezesc pe la doua noaptea scaldat in sudoare si respirand cu greutate. Maine dau Treapta a Doua la Liceul “Vasile Alecsandri” (LVA) din Galati si examenul la “Romana” e programat la ora 8. Eu trebuie sa ies pe usa la 6.30 ca sa ajung pe jos la liceu – imi raman doar patru ore pentru “recapitularea generala”. Realizez ca imi lipseste un “comentariu” despre junimisti. Am uitat sa il cer Domnisoarei T. – colega mea de banca, confidenta, prietena si muza mea absoluta in anii de liceu. Intru in panica, ma simt ca un condamnat ce isi asteapta executia iminenta. Fiindca tata  imi amintea cu fiecare prilej ca daca pic Treapta a Doua la LVA si ma trezesc la vreun liceu “agro-zoo-boo”, s-a ispravit cu mine, imi ratez in mod iremediabil viitorul… adica mai plastic spus…”ma ia mama dracului”. Negasind vreo solutie si incapabil fiind sa reproduc limbajul de lemn al comentariului lipsa, ma gandesc cum sa compensez rezultatul final cu examenele de “Mate” si “Fizica”…Aud in schimb o soapta salvatoare: “Nuuu, chto ty delaete? Idi spatzi!” (- Dar’…ce faci? Culca-te! – rusa). Incep sa ma prind ca totul este de fapt doar un cosmar. Nu poate fi vorba de Treapta a Doua, fiindca in 1991 nu cunosteam nici un vorbitor de rusa si, chiar daca as fi cunoscut vreo unul, pe atunci nu as fi inteles ce spune, ori acum intelesem totul perfect!  Realizand ca de fapt, in agitatia mea, imi trezisem sotia, incep sa ma calmez putin cate cate putin…Uraaa, nu dau Treapta a Doua, ce usurare ca totul a fost doar un cosmar!
Suntem de fapt in 2012, nu in 1991 si … la vreo cateva mii de kilometri de Galati. Si in 1991 chiar luasem Treapta a Doua (si chiar la LVA), ceea ce explica de ce pana in 2012 nu m-a luat “mama dracului”. Dar de dormit nici ca mai pot. Stau cumintel cateva minute cat sa adoarma “sefa” la loc, dupa care ma furisez tiptil in birou. Imi fac o cafea si incerc sa inteleg ce au atat special aceste amintiri de se incapataneaza sa iasa la suprafata taman peste 21 de ani, cand ti-e lumea mai draga.
Nu ma incumet sa analizez modul in care amintirile sunt stocate si gestionate de creierul uman, prioritatile acestora si mecanismul complicat prin care “ies la suprafata” peste ani. Stiu ca aceasta problema este prea complicata si ca ma depaseste complet. Incerc deci ceva mai simplu. Sa inteleg de ce aceste amintiri au supravietuit aproape intacte atatia ani.
Ce a fost de fapt atat de… special in anii de liceu? Vreau sa zic in afara de Domnisoara T. De ea imi amintesc si acum cu placere si emotie (purta o rochie roz, avea parul buclat, pielea alba, interpreta divin Sonata Lunii la pian…). Aceasta amintire va fi intotdeauna placuta si calda, deci nu vad deci cum mi-ar putea creea cosmaruri…dupa 21 de ani.  Trebuie sa fie vorba de altceva… Pe langa idila mea wertheriana ma mai ocupam cu toata “seriozitatea” varstei de inca ceva: sa ma “realizez”….prin “educatie”. Prin “educatie gratuita” – adica ieftin si bun!
Stiu ca ma veti intreba imediat ce insemna sa ma “realizez”, asa ca ma conformez si va ofer doua definitii (oarecum complementare) in loc de una. Prima definitie (veti vedea mai apoi ca nu era nici pe de parte cea “corecta”) imi apartinea: sa ma insor cu Domnisoara T. , sa devin fizician, si sa improvizez solouri la chitara. Definitia “pe bune” (adica cea corecta) era cu totul alta in societatea in care traiam si familia a fost cea care mi-a adus-o in mod solemn la cunostinta.
Trebuia musai sa intru la o facultate “cu viitor” (adica fie Medicina, fie Arhitectura, fie Drept fie A. S. – ingineria intrase deja in “declin”, desi cu cativa ani in urma era bataie pe locuri), sa obtin un “post bun” dupa aceea, sa imi fac muuuulte “relatii” (adica sa cunosc un medic bun pentru fiecare tip de simptome, sa fiu “prieten” cu cati mai multi avocati si judecatori, sa am “cunostinte” la Consilul Judetean etc. ), sa ma insor cu o fata “de familie buna” si “cu situatie” (ca sa fiu si eu “in rand cu lumea”), sa imi cumpar apartament, garaj si masina deci pe scurt sa imi fac “un rost”, sa fiu si eu “cineva”.
Toccata lui Bach, suferintele tanarului Werther si primul sarut nu au intrat niciodata in aceasta numaratoare meschina.
Ca multi altii, si eu mi-am inceput lungul drum catre “realizare” (incercand sa merg pe varianta “corecta”, desigur) odata cu “Treapta 1”, in 1989. Fiindca trebuia sa intru “musai” la cel mai bun liceu din oras (LVA) pentru un viitor luminos, m-am trezit in clasa a opta cu un meditator la Limba Romana (gasit prin “cunostinte”) cu o reputatie foarte buna (te invata exact “ce se cere” la LVA). Doamna Profesoara de Romana imi dicta “comentarii”, eu trebuia sa le invat pe de rost. In total vreo cateva sute de pagini de “comentarii” – cumplita inutilitate. Asa ca am ajuns sa detest invatatul in general si literatura romana in special de la o varsta frageda. In special pe Eminescu, fiindca era “cel mai mare poet” (Arghezi era doar unul dintre “cei mai mari”…) si in plus, comentariul poeziei “Mai am un singur dor” masura vreo 60 de pagini scrise marunt.
Odata intrat la LVA, lucrurile au devenit si mai “serioase”. La inceputul clasei a noua, aproape fiecare dintre noi avea cariera deja aleasa (cu mici exceptii). Se facusera deja grupele de “medicinisti”, de “economisti” si de “juristi” si “bursa” meditatiilor isi deschisese portile: mate, chimie, fizica, biologie, istorie. In mod cu totul extraordinar, adolescentii de 14 ani ce abia isi pusesera jucariile in sertar, aveau cariera deja “decisa” pana la pensie.
Domnisoara T. fusese “programata”  sa fie medic, lucru ce ma amuza teribil fiindca mi-o imaginam intr-un halat alb foarte scurt si foarte transparent iar pe mine drept “pacient” etern.
Aproape 80 % dintre fostii colegi, chiar fac acum ceea ce fusesera programati sa faca…numai eu nu am ajuns niciodata “pacientul” Domnisoarei T…
Eu fusesem programat pentru Academia de Studii Economice (ASE) in urma unui “consiliu de familie” (trebuia sa “intru” in Economia Capitalista, predata de fostul Prof. de Constituie a Republicii Socialiste Romania) in care s-a decis ca numai cu ASE-ul ne putem realiza in economia de piata. Mie aceasta profesie nu imi spunea nimic (o floare pentru Domnisoara T. valora in mintea mea cam tot atat cat un Mercedes E Klass), dar fiindca se cerea si “mate” (materie care intamplator imi placea aproape la fel de mult ca fizica si nu imi solicita un efort special) nu m-am opus imediat. Si in plus, idila cu Domnisoara T. ma absorbise in intregime.
Treapta a Doua era a doua “mare cumpana” in drumul spre “realizare” si trecerea ei cerea: romana, matematica si fizica – toate la superlativ. O chestie foarte, foarte serioasa, fiindca atunci se decidea daca termini liceul la LVA s-au pe la “agro-zoo-boo” (ceea ce insemna iesirea din cursa catre “realizare”) – am fost invatati ca asa ceva ar fi o catastrofa). La romana…, inca un set interminabil de “comentarii”…ticluite “la nivel de LVA” de data asta (ceva moi putine pagini cred dar cam tot pe acolo). Piata meditatiilor era infloritoare in pragul Treptei a Doua – se castigau masini si apartamente (halal educatie…”gratuita”). Se putea plati in lei, in “atentii” (inca mai mergea plata in natura) in servicii (asta daca parintii tai aveau vreun serviciu de oferit) si…chiar in valuta (asta doar pentru copiii noilor emanati si a noilor “oameni de afaceri”, nu pentru muritorii de rand). Mde… nu existau inca carduri Visa si American Express. Dar, oficial, educatia era inca “gratuita”.
Domnisoara T. isi “cumpara” portia de “comentarii” chiar de la o vecina de bloc (profesoara cu reputatie) care le vindea “en gros” si “en detail”, dupa putiinta fiecarui cumparator de “educatie gratuita”. Eu, copiam comentariile de la Domnisoara T. – imi parea ridicol sa platesc pentru a invata pe de rost tot felul de gogomanii fara cap si fara coada doar fiindca “asa se cere”. Ne faceam ca invatam comentariile impreuna. Aiurea. Din motive lesne de inteles (mi se parea ca devine din ce in ce mai frumoasa, de la o zi la alta – de fapt chiar devenea), studiul nostru era lipsit de orice eficacitate dar…plin de emotii si farmec. Reuseam astfel sa ignor stupiditatea invatatului pe de rost, fiindca “asa se cere” in invatamantul “gratuit”, lumea amorfa postdecembrista in care traiam. Totusi, lucrurile erau inca suportabile – nu mi se spusese inca in mod direct nici ca pasiunea mea pentru fizica miroase a paguba, nici ca pasiunile nu prea au nimic de-a face cu “realizarea” si…nici ca iubirile adolescentine nu au nimic in comun cu “viata reala”…Idila cu Domnisoara T. continua nestingherita, pasiunea mea pentru fizica la fel.
Odata trecut si de Treapta a Doua, ar fi trebuit sa intru pe ultima suta de metri a cursei pentru “realizare”…bac plus admitere la facultate (pentru post gasea familia niscaiva “relatii” dupa aceea).
Fabrica de fum, pardon, fabrica de meditatii mergea din plin. Domnisoara T. avea lunea meditatie la biologie, miercurea la chimie si vinerea la fizica. Nu prea mai reuseam sa ne vedem, invatatul pentru “realizare” o absorbise cu totul. Ea tocmai intrase in cursa pentru realizare…eu ma simteam deja tras pe dreapta chiar inainte de a ma alinia la start. Nu am reusit sa ma aliniez trendului, am ramas la pasiunea mea inutila pentru fizica – spre disperarea familiei ce ma vedea deja ratat.
Sfarsitul clasei a zecea a insemnat deci inceputul sfarsitului…Devenea din ce in ce mai clar ca nu ma pot “integra” in sistem, ca sunt “neprogramabil”, ca ceva nu este in regula cu sistemul meu de operare. Eu nu voiam sa fac ceva “rentabil”, sa ma “realizez” ci doream sa imi urmez propriile pasiuni – unele dintre ele bizare, recunosc. Voiam sa devin fizician (chestie ce imi cerea doar sa fiu natural, romantic si curios – nimic mai mult), desi stiam ca “nu este rentabil”.  Ca veni vorba…care este “rentabilitatea” unei trairi, a unui sarut? Educatia noastra “gratuita” ne pregatea sa ne integram intr-o societate corupta, amorfa si terna in care visurile, pasiunile, trairile si primul sarut sunt doar nerozii inutile ale varstei.
Am devenit deci un inadaptat, ma simteam inconjurat de androizi dinainte programati pentru un succes iluzoriu. Societatea si mentalitatea pe care tocmai incepusem sa le inteleg imi pareau o mlastina ucigatoare de visuri (sa fii in rand cu lumea, sa nu iesi in evidenta, sa faci ce ti se spune si cum ti se spune, sa nu critici, sa nu te “dai mare” cu cunostintele si lecturile tale, sa “asculti” pe cei mai mare in grad, sa nu te contrazici cu profesorii etc.).
Educatia noastra “gratuita” nu avea nimic de-a face cu schimbarea acestei mentalitati; din contra,  invatam doar pentru a supravietui acestei mentalitati si pentru a ne integra in clubul “realizatilor” (cu apartament, masina si cunostinte) navigand abil in mlastina postdecembrista. Am decis in consecinta ca nu am absolut nici un chef sa ma “realizez”, lucru ce mi-a declansat intreaga energie dar…intr-un mod destructiv.
Primul lucru pe care l-am distrus a fost cel la care tineam de fapt cel mai mult: relatia cu Domnisoara T. Cu un cinism si o cruzime pe care numai disperarea ti le poate induce, am declarat-o pe Domnisoara T. …de cealalta parte a baricadei. I-am pus eticheta: “voi mergeti cu valul”, in timp ce eu “merg pe val”. Complet neadevarat, eu tocmai devenisem “scafandru” de adancime, micul meu univers se scufunda de fapt si nu mai mergeam nicaieri si nicicum. O ranisem doar din disperare, o disperare pe care nu am stiut sa o controlez si pe care nu i-am putut impartasi-o la timp. Incepuse pentru mine o noua era: nimic nu are sens, fiindca totul este pre-programat. Din ruptura cu Domnisoara T. aveam sa imi revin (desi in intregime nu mi-am revenit niciodata, si acum ma incearca sentimente de tristete, nostalgie si vinovatie) doar peste multi ani. Incepusem sa imi dispretuiesc colegii “robotei” (ironia si cinismul meu fata de ei devenisera proverbiale), profesorii care ne bagau cunostintele in cap cu lopata (“gratuit” dar…contra cost) pentru a intra la facultate fara a ne fi vorbit vreodata despre cultivarea propriilor pasiuni, despre idealuri, despre normalitatea banala la care aspiram, normalitate  incompatibila cu spaga de toate zilele atat de populara in acei ani.
Nu cunosc nici un alt rezultat al unei “educatii” (gratuite sau nu) mai teribil (din punctul meu de vedere) decat cel descris mai sus- moartea visurilor, simtamantul ca nimic nu are sens, ca nimic nu este “pe bune” findca totul este deja programat. Da, o “gratuitate”  platita cu un pret prea mare (si nu ma refer aici la taxele platite de famiilile noastre pentru aceasta “gratuitate”). Platita cu pretul deziluziei, al lehamitei si al renuntarilor temporare.
Tocmai avusese loc Prima Caderea. Despre A Doua Cadere va voi povesti intr-un episod viitor, educatia mea “gratuita” abia incepuse, mai aveam multe “de invatat”.
Epilog:
Marea majoritate a fostilor mei colegi de liceu fac acum ceea ce au fost “programati” sa faca atunci. Unii sunt buni in ceea ce fac, altii au ramas la fel de stersi si plictisitori ca in anii de liceu – dar s-au “realizat”… Foarte putini dintre cei programati au realizat totusi ca algoritmul implementat de sistem a dat gres si incearca acum, la maturitate, sa isi urmeze visurile abandonate in adolescenta. Cred ca numai ei au supravietuit cu adevarat “educatiei gratuite”!
Nu am avut niciodata ocazia sa ii explic Domnisoarei T. ce s-a intamplat de fapt si nici nu i-am spus vreodata cat de rau imi pare ca am ranit-o atunci. Si poate este mai bine astfel. Domnisoara T. oricum nu mai exista: s-a transformat in Doamna T. Dupa 23 de ani nu mai este nimic de explicat; este sufucient sa intelegem si sa acceptam sensurile propriilor amintiri.

lundi 30 septembre 2013

Rromii nu sunt melci, Dle (Doctor) Prim Ministru Victor Viorel Ponta


Se pare ca România nu va intra in Schengen nici de această dată. Dacă cu ceva vreme în urmă au fost olandezii “de vină”, de data asta sunt francezii “de vină”...

Primul ministru al României, Dl. Dr. Victor Viorel Ponta a făcut imediat o declarație ce poate fi citită pe îndelete aici, http://m.adevarul.ro/news/politica/ponta-despre-schengen-exista-ipocrizie-demagogie-politicienilor-straini-1_52469d61c7b855ff56d547fc/index.html. Titlul acestei declarații este sugestiv, deși foarte predictibil:  “ Este o minciună că nu ne acceptă în Schengen din cauza romilor. Noi nu suntem în Schengen şi romii sunt acolo“


Nu îmi propun in randurile de mai jos sã reiau marea dezbatere naționalã relativ la dreptul României de a intra în spațiul Schengen, la ipocrizia (cunoscută de veacuri, dealtfel) a “marilor puteri” la tragismul si nenorocul milenar ce urmǎrește acest popor...

Dar, pentru a intra totuși in contextul și spiritul acestei declarații, iată un mic fragment introductiv: “....dar subiectul Schengen mă interesează şi cred c-ar trebui să-l tratăm serios, nu ca nişte fraieri”.  Aceste prime rânduri ne proiectează instantaneu în universul atât de bine cunoscut al analfabetismului politic românesc conform căruia, politica este doar o “șmechereală” in care secretul este să nu fii “fraier”, orice alte “mici detalii” fiind ....minore. 

Mă tem Dle (Doctor) Prim Ministru Victor Viorel Ponta că tocmai câteva astfel de “mici detalii” ale discursului dumneavoastră descalifică Romania actuală în cursa pentru Schengen. 

Spuneți Noi nu suntem în Schengen şi romii sunt acolo. Această declarație reflectă fie malițiozitate, fie ignoranță, fie ambele. Uniunea Europeană nu a stabilit nici un număr limită de persoane de etnie rromă purtătoare de pașaport românesc prezente in spatiul Schengen ce, odată depășit, ar duce la blocarea procesului integrării (in Schengen). Ceea ce Comunitatea Europeana a cerut (și nu de săptămâna trecută) a fost o implicare responsabilă si concretă a autoritaților române in procesul de integrare al acestei minoritați și o participare activă in soluționarea problemelor deja existente: criminalitate, repatriere atunci când este cazul etc. Fonduri europeene pentru toate aceste reforme au existat. In abisul socio-politic românesc actual însă, este aproape imposibil de urmărit pas cu pas traseul sinuos si destinația finală a acestor fonduri.  Deci, declarați dumneavoastră Noi nu suntem în Schengen şi romii sunt acolo  este, în opinia mea, doar o tentativă smecherească de a ascunde gunoiul sub preș. Un politician pe care eu l-aș vota fără ezitare ar fi declarat: “Rromii sunt in Schengen fiindcă noi am dat greș cu integrarea lor socială și acest aspect ne descalifică deocamdată in cursa pentru aderare la spațiul Schengen”. 


Evident, Dle (Doctor) Prim Ministru Victor Viorel Ponta, așa ceva dumneavoastră nu veți declara niciodată. 

Ajungând aproape la final, vă spun sincer că nici eu nu știu dacă ultimul eșec se datorează cu adevarat problemei rromilor sau nu. Dar nici nu mai are vreo importanță fiindcă comentariul final din declarația Dvs. descalifică oricum România (adică țara pe care o reprezentați in calitate de Prim Ministru): Când rezolvăm problema cu romii, vor fi melcii şi tot aşa”. 


Atât timp cât membrii unei etnii, ființe umane eliberate din sclavie doar de vreo două secole dar discriminate in mod constant cam tot de atâta vreme sunt comparabile in mintea Dvs. cu melcii, România nu are ce căuta în spațiul Schengen. 

Nu mă obosesc să va explic de ce rromii NU sunt melci și nici de ce afirmația dumneavoastră este inacceptabilă și impardonabilă.  Fiindcă ar fi ca și cum v-aș explica de ce o persoană ce a redactat o teză de doctorat folosind combinația de taste CTRL+C, CTRL+V nu iși merită titlul doctoral și in consecința este doar un șmecheraș cu diplomă, nu doctor. 

dimanche 29 septembre 2013

Apel la discriminare

Doamnelor si Domnilor, 


Tocmai citesc ce scrie Dl. Ion Jinga, ambasadorul Romaniei in Regatul Unit. Iata titlul: 


"Compatrioții mei nu au niciun motiv să se simtă vinovați 

că sunt români în Marea Britanie".



Titlul este derutant, recunoasteti. Pai cum sa ne simtim vinovati, noi care am invatat de la Furdui Iancu si Tudor Gheorghe sa ne simtim mandri (ca suntem romani, evident).  Neintelegand povestea cu vina, deschid linkul cu pricina (cel de mai sus).  Si aflu...soc, si groaza! Romanii sunt discriminati in Marea Britanie. Va dati seama cat de crunta este discriminarea rasiala pentru exponenti ai unei natiuni ce nu a practicat NICIODATA discriminarea? O natiune pura ce nu are cunostinta de Holocaust si care i-a primit cu bratele deschise pe evrei, o natiune in mijlocul careia rromii au fost primiti cu bratele deschise (e drept, ca acesti rromi, nerecunoscatori fiind au plecat brambura prin Europa ca sa ne puna bete in roate cu integrarea in Schengen...), o natiune ce nu si-a permis niciodata sa vorbeasca despre maghiari in termenii "Dzeii mamii lor de bozgori nenorociti!". 

Evident, afland ca romanii verzi si adevarati sunt discrimnati de occidentali, m-am alaturat cauzei in mod instantaneu. 

Sa luptam impotriva discriminarii, moarte rasistilor! Ura! 

Ooops...am o mica problema tehnica. Pe mine nu m-a discriminat nimeni fiindca sunt purtator de pasaport mioritic in ultimii 15 ani... (nici in Franta, nici in Israel, nici in Canada, nici in Germania...).  

Deci cum o scot la capat, cum argumentam? 

Pai nu prea stiu, dar am o ideea. Dragi romani, discriminati-ma Dvs. de exemplu, dupa care scriem o scrisoare (tot anonima) in care explicam cum sunt romanii discriminati. Alta solutie nu vad, derbedeii astia din comunitatea europeana nu se sinchisesc nici macar sa ma discrimineze asa cum trebuie! 

Ah, de-ar fi nevolnicii de occidentali oleaca mai romani si eu oleaca mai rrom, nu ma mai plangeam eu acum in lipsa de idei si solutii...!

Dar ca sa nu mai lungim vorba, fac un apel la Dvs., frati romani, sa ma discriminati ca sa pot si eu sa scriu o scrisoare Dlui Ambasador si, de ce nu, sa ajung si eu la TV, pe Facebook etc...

Daca nu stiti exact cum sa ma discriminati, ganditi-va ca sunt 40% evreu si 40 % rrom. Dupa aceea totul se va simplifica. Cu siguranta. 

vendredi 20 septembre 2013

Triștii, anti-comuniștii...




De fiecare dată cand mă gandesc la anti-comunismul romanesc mă incearcă un sentiment bizar de tristețe amestecat cu un fel pliciseala ce doar orele de istorie (glorioasă) a neamului mi-o trezeau cu ceva ani in urmă.

Așa zisul anti-comunism urlat cu venele umflate in mediul virtual si presa scrisă nu se poate ridica nici el măcar deasupra standardelor modeste cu care zeii au procopsit pe bietul daco-traco-draco-get in urmă cu câteva mii de ani.

El reflecta aceeasi superficialitate cu care dacul serios iși ridică un bordei de chirpici pe malul nisipos al râului (ignorând orice regulă elementară, privind apoi neputiincios CD-urile cu manele si gratarul cu mici luate vâltoare și in final cerând sa fie despăgubit...), superficialitatea cu care zice una și face alta, superficialitatea cu care urlă din toți bojocii ca vrea schimbare dar sa nu se schimbe chiar toate, ci numai pe unde crede el de cuviință ...

Gloriosul anti comunism românesc este, ca mai toată istoria daco-traco-draco-getă din ultimii două mii de ani, o mare fâsâiala. Un moft, ca sa citez și eu pe cineva celebru.  Fiindcă are consistența mămăligii. Frige cand e scoasă din ceaun dar se răacește la scurt timp după. E gustoasă, dar dacă o manânci goală, iți este din nou foame după vreo douazeci de minute.

Glorioasa istorie a anti-comunismului mioritic incepe cam odată cu instaurarea regimului comunist. Neavând absolut nici o șansă in fata nou instauratului regim, parte dintre primii anti-comunisti (poate cei mai autentici, desi nu neaparat eroici) a ales calea exilului. Și probabil ca au făcut foarte bine. Parte dintre ei insă nu au înțeles foarte bine regulile noului jocul și au rămas pe loc sfârșind in inchisori.

Fără a ridiculiza decizia primilor sau a considera drept derizoriu sacrificiul celor din urmă îndrăznesc să afirm următoarele. Anticomunismul evident al acestor persoane nu trebuie confundat cu o atitudine generalizat anticomunistă a celor mulți sau cu o incompatibilitate flagranta a modului de viată autohton cu regulile jocului comunist. Desigur, cei ce dețineau proprietăți au scrâșnit din dinți, ba unii chiar au organizat câte o mică zaveră haiducească în munți (in partciular, dacă erau foști legionari cu ceva sânge pe mâini și știau clar că nu vor fi nici uitați nici iertați) numită astăzi prea pompos "Rezistența anti-comunistă". Spun "prea pompos"  gandindu-mă la scara acestei rezistențe.

Rezistența "intelectuală" (manifestată prin refuzul de a te inregimenta, de exemplu) s-a produs și ea la o scară relativ modestă în sensul că, curajul unor intelectuali izolați de a spune NU nu a inspirat absolut nimic memorabil la o scară mai largă. Nimic de care istoria sa-si aminteasca.  Știu, cunosc argumentele cum ca era imposibil etc. Dar  nu la asta se referă investigatia meu. 

Intrebarea la care vreau sa raspund este mai simplă: a fost sau n-a fost? 

Restul, este tardiv si inutil dupa parerea mea.

Ei bine, dacă am discutat anti-comunismul câtorva foști (inainte de 1945) lideri politici precum și cel al unei mici fracțiuni a intelectualitații de la acea vreme precum și micile grupuri de rezistență armată din munți cum rămâne cu masele? Pai...nu reprezinta ei, cel putin din vedere statistic, "Romanii"?

A fost "Românul" un anti-comunist serios sau nu?

Pentru a întelege acest lucru, trebuie sa ne amintim mai intâi contextul social al evenimentelor. Romania anilor 1945 era încã o țară predominant agrară, chiar dacă industria grea se dezvoltase cu pași repezi in ultimii douazeci de ani. In mod implicit, clasa de mijloc reprezentată de micii proprietari de pămanturi precum si de micii industriasi si functionari nu era foarte numeroasa. Realizam astfel că anii 1945-1950 au găsit un numar mare de cetateni care, neavând mare lucru de pierdut in plan material și probabil incapabili de a decide ei insisi asupra problemei morale asociate cu un nou regim comunist, au privit cu relativă indiferență marea schimbare. Ba mai mult, ca să o spunem și mai pe șleau, parte dintre ei au îmbrățișat bucurosi schimbarea. Si, aviz antisemitilor, nu ma refer neaparat la evreii ce au imbratișat sistemul. 

In ciuda listelor "fulminante" ce tot circula pe net incercand sa faca din comunismul romansesc o afacere exclusiv evreiasca, procentual vorbind evreii au reprezentat o minoritate clara in aparatul de stat ce nu depasea cu mult ... minoritatea maghiara. Va rog, nu incercați sa ma convingeți ca Dej si Ceausescu au fost evrei...ar fi un derapaj flagrant.

A existat cu adevarat o incompatibilitate de ordin moral intre "sufletul romanesc" si ideologia comunista? Personal și din punct de vedere statistic (nu voi numara masele impreuna cu cei cativa dizidenti ce au ales sacrificiul suprem in locul renuntarii) eu cred că nu. In viziunea mea, aceeasi doza de superficialitate si indiferența ce-l face pe ciobanul din Miorita să accepte indiferent un baltag in zona creierului mic in loc sa intoarca pur si simplu capul este responsabilă și de lipsa unei rezistente morale in fata comunismului: ei, lasă c-o trece și asta!

Astfel, o masă compactă de oameni a fost stramutata de la sat la oras trecand instantaneu de la closetul in curte la apartament cu gainile pe balcon devenind astfel proletari. Nici un principiu moral nu i-a facut sa-si puna intrebarea: ce dracu facem noi aici? Fiindca apartamentele erau "date de la stat", locul de munca era "garantat" tot de stat. Evident că era foarte bine! Despre care anticomunism vorbim noi aici? Exagerez oare daca avansez ideea ca pentru multi comunismul a fost de fapt o solutie, nu o pedeapsa asa cum urla multi astazi? Ma refer aici la acei multi pentru care viata luata in serios (cand nu ti se da ci trebuie sa obtii, cand nu esti egal in mod axiomatic cu toata lumea ci ai doar sanse egale) in Romania capitalist-agrara de dinainte de 1945 era un cosmar si care, probabil, s-au simtit usurati sa inlcuiasca munca de la camp (pentru "chiabur") cu cea de propaganda in calitate de mic politruc la CAP (pentru "popor").

Astfel, pana in 1989, asa zisul anti-comunism a avut in viziunea mea un caracter pur individual si oarecum elitist. Au existat persoane care, apartinand unei elite morale au spus NU preferand lagarele de munca vietii infecte de lucrator cu gura si pomanagiu al statului.  Dar NU stiu sa fi existat o incompatibilitate de ordin primordial intre "romanul" reprezentativ statistic (si strain de un astfel de "elitism") si comunism.

Tocmai de aceea, dupa evenimentele din 1989, fostii lideri comunisti si-au schimbat doar sigla si au ramas la putere nestingheriti. Nu au fost teleportati ci au fost votati. De plebea recent "eliberata"  de comunism. Ridicol. Stiu.  Tocmai de aceea gestul tardiv de condamnare al crimelor comunismului a fost primit cu huo in Parlament si tratat de opinia publica drept un mare fâs. Apropo, si cei care au huiduit, tot ...."anti-comunisti" sunt. 

Mentalitatea comunistă supravietuieste fară nici o grijă chiar în cei ce urlă din toți bojocii moarte comunistilor dar, datorita aceleasi lipse de principii morale ce i-a facut sa accepte comunismul (cu scuza acum ca ... toti eram membri de partid, ca nu se putea altfel! - aiurea) sunt in permanența victimele unei confuzii quasi-totale:

  -  confundă anti-comunismul cu antisemitismul fiindcă in mintea lor simplificatoare si sufletul lor rudimentar, jidanii sunt de vina pentru toate - inclusiv comunismul.

 -   atunci cand le aminteste vreun ziar ca draga Doamne mai exista un tortionar, confundă actul de justiție cu razbunarea in crâșma: "Bă, dacă il prind pe jigodia dă tortionar care l-a "tortionat" pă bunelu', ii sparg capul!".

   - confunda pedepsele pentru crime imprescriptibile (omorul, tortura) cu pedepse generalizate de ordin moral: "Da' pe cei ce au instaurat comunismul, cine ii judecă"?.

  - confunda ideea de justitie cu "compasiunea" pentru vârsta: "Ce rost mai are să judecam un bosorog?"

In loc de concluzie....

Comunismul s-a instaurat in Romania fara prea multe incidente memorabile. Fiindca a lipsit o adevarata rezistenta spirituala ce rezulta de obicei dintr-un set de principii morale bine pazite.

Caderea comunsimului in Romania a avut aceeasi lipsa de spectaculozitate ca si instaurarea. De bine ce cazuse, "anti-comunistii" au votat in masa cu FSN-ul si au multumit minerilor pentru florile plantate la Universitate.

In prezent, asa zisul "anti-comunism" este tot atat de lipsit de fundament moral ca si inainte. Anti-comunistul de azi regretă incă vremurile in care slujba era garantată de Stat (de statul degeaba, desigur), "Educatia" era "Gratuită" si eram toți egali. Si in lipsa de orice continut programatic, anti-comunistul nostru de azi regretă legionarii (fiindcă nu au comis atât de multe crime precum bolsevicii si dacă au mai mierlit si ei vreu jidan, jidanul a cautat-o!).

Dacă imi cereți astăzi un nume de anti-comunist fără ghilimele, doar unul imi vine in minte: seniorul Corneliu Coposu. Fiindca Domnia sa a fost tot ce voi nu ați fost vreodată si tot ce nu veti fi vreodată.

In rest, tacere. Să nu mai lungim vorba, să nu se răcească mămăliga totuși...


mardi 17 septembre 2013

Cu mortu' pe bulevard sau jalea la romani


Motto
 ”They ain’t religious but they ain’t no fools
When Noah built his Cadillac it was cool
Two by two they’re still going down
And the satellite circus just left town
I think they’re strange and when they’re dead
They can have a Lincoln for their bed”
                                                                Iron Maiden, Holy Smoke
Marea calatorie spre cele mai mult sau mai putin vesnice a fascinat si inspaimantat (in egala masura, cred) omenirea de milenii. S-au scris atatea carti pe tema aceasta incat daca le-am arde pe toate s-ar elibera prin combustie energia echivalenta a catorva bombe nucleare. Asadar, nu la marea trecere ma voi referi ci la felul in care aceasta este perceputa (parca nu suna bine “intampinata”) de un grup restrans (din fericire) de exponenti ai rasei umane pe care ii putem numi mioritici pravoslavnici traitori din voia si bunatatea lui Dumnezeu pe-un picior de rai, pe-o gura de rai. Si ele tot blagoslovite  de Tatal, de Fiul si de Sfantul Duh … Voi incerca deci sa inteleg de ce durerea pierderii cuiva drag trebuie afisata in mod public si de multe ori proportional cu “starea” raposatului, de ce o procesiune ce ar trebui sa fie sobra si discreta se transforma adesea intr-un circ grotesc numit de unii … “datina stramoseasca”.
Si voi aborda acest subiect de pe trei niveluri de perceptie, dupa cum urmeaza: Marea teroare, Marea silă, Un alt fel de sens.
Marea teroare
Doua erau lucrurile ce ma terorizau cu adevarat (in afara de ideea ca trebuie sa merg zilnic la scoala, desigur) in copilarie: executia publica prin scoatere “in fata” la careu de fiecare data cand Tovarasa Directoare avea nevoie sa fie “servita” cu ceva de taica-miu si… trecerea mortului pe bulevard. Primul lucru, mai treaca mearga. In scurt timp m-am prins de smecherie cu “scosul la careu”: nu eu eram problema, ci taica-miu (iarta-ma draga tata, da asta tu mi-ai facut-o!). Tata lucra la Avicola Galati ca economist si trebuia sa cotizeze periodic cu piept desosat la botezurile, parastasele Tovaraselor Cadre Didactice ca sa fie lasata-n pace odrasla – adica eu (recunosc, eram o odrasla “problematica”, cel putin in Romania “Educatiei Gratuite” ). Banalitati, banalitati,  “Educatia Gratuita”, nimic mai mult. Trecem si peste asta.
Al doilea lucru era insa cu mult mai terifiant. Copil fiind, auzul fanfarei mortuare (chiar, imi poate spune cineva de ce alamurile mortuare erau “operate” cu toatele in Re minor?) imi creea un atac de panica aproape imposibil de descris in cuvinte. Ma trezeam acoperit in mod instantaneu de o sudoare rece din cap pana-n talpi, membrele incepeau sa imi tremure in mod incontrolabil,  inima incepea sa imi bata intr-un ritm infernal ce ar fi speriat chiar si un cardiolog stagiar iar rasuflarea imi devenea sacadata avand senzatia insuportabila ca sunt strangulat. Ma ascundeam in consecinta in baie sub chiuveta ghemuit cu capul intre genunchi si cu urechile acoperite fara a avea nici macar puterea de a mai plange. Gaseam ceva cu totul anormal in plimbatul mortului descoperit (de multe ori desfigurat de vreun accident, alteori pamantiu la fata din cauza unei tensiuni electrice ce in mod accidental depasise vreo 220 de Volti…), in durerea trucata si expusa ca “ne vada lumea”. Dar nu intelegeam inca ce…
Marea silă
Locuiam pe atunci intr-un bloc comunist gri (de care bietul tata era tare mandru …) populat in parte cu marlani la prima generatie incaltata stramutati de marea industrializare din bordeie la bloc. Marlani, recenti descoperitori ai apei curente si ai periutei de dinti ce cresteau oratanii pe balcon (zburatoare, uneori grohaitoare – nu ma refer la “poetul national”, acela a locuit intr-o vila, nu pe balcon) si se scobeau in nas fara nici o jena. Fiindca locuiam la o aruncatura de bat de biserica “Trei Ierarhi” mortii treceau cu regularitate (iar muritul parea sa se “faca” tot la plan cincinal, se murea bine pe vremea aia – da poate si acum se moare la fel de bine ca de trait…, ma rog, ce stiu eu!) si marlanii din poveste stateau cocotati la balcoane sa admire mortu‘ precum ciorile sau corbii pe craca.
Ajuns deja la varsta adolescenței, am inceput sa imi confrunt spaimele. Desi înca terorizat de bocetele false, de fanfara de alǎmuri si de mirosul de tamâie, am inceput să imi iau inima in dinti, să ma apropii de “locul terorii”… Am inceput astfel să ies pe balcon si să privesc spectacolul funebru săptamanal (eram o comunitate absolut normala și ne era tare bine, adică se murea în fiecare saptamană). Am inceput să analizez mort cu mort, cortegiu cu cortegiu. Statutul social al celul plecat era de cele mai multe ori reflectat de dimensiunea circului facut, de dimensiunea cortegiului si de numarul de bocitoare. Si nu trebuia sa fii un analist fin pentru a intelege acest lucru. Il comentau in gura mare vecinii care savurau spectacolul funest precum savuram eu comediile cu Stan si Bran si filmele cu Alain Delon: “Mai da de unde are ăstia atatia bani! Vezi câte coroane are mortu’? Iota-te mă si cate colive, nouă ne-ar ajunge pentru o luna! Țață Leano, vezi câtă lume o mai venit mă - hai, ieși pă balcon să vezi si tu sa nu mori (sic!) proastă! Ia uite pă ce camion nou nouț l-o pus mă!”. “Pai nea Ioane, nu știi ce om mare a fost tovarasu X! Toti tremura in fata lui! De la fabrica or luat camionu’ ca asta facea ce voia muschii lui acolo, asa de mare era!” Daca se prapadea in schimb vreun batran smochinit si singur, cortegiul era mult mai modest iar dricul nu era nicidecum “motorizat”. Era doar o trasura neagra trasa de o martoaga rebegita ce nu parea intr-o forma mult mai buna decat persoana pe care o transporta pe ultimul drum. Toate acestea indicau ca murise o persoana “inutila” societatii multilateral dezvoltate, o persoana pe care mai nimeni nu o baga in seama.
In ciuda silei si repulsiei pe care mi-o provoca acest obicei barbar (pentru mine) de a plimba mortul pe bulevard si de a boci ca sa te vada si sa te auda lumea, am inceput sa il analizez si mai indeaproape (nu numai de pe balcon printre corbi si ciori infometate de circ). Trebuia sa ințeleg ce ma terorizase atât de mult in copilarie.
Am ințeles adevărata dimensiune a acestui circ hidos doar când am avut ocazia să mă alătur unui astfel de cortegiu. Adică atunci cand s-a prapadit bunică-mea. Bineinteles, bunică-mea nu facea parte din categoria “oamenilor importanti”. Nu o vizitase nimeni in ultimii cinci ani cred si stătea inchisă in camera ei cu zilele citind din ceasloavele ei in limba rusa. Dar lipsa ei de “importanta” nu a salvat-o nici măcar pe ea de … ultimul circ. Deși lăsase cu limbă de moarte că vrea doar un serviciu religios simplu, doar in prezenta familiei, rudele de gradul doi, trei, patru, patru virgula cinci si cinci precum si o haita de “cunoscuti” au decis altfel… Deși cei mai mulți dintre ei nu mai calcasera pe la noi de ani buni (tata era țintuit la pat de vreo patru ani, forțat să se pensioneze prematur iar noi ne pierdusem  atat “statutul” social cat si cea mai mare parte a mijloacelor de subzistenta – asa ca ne ignora toata lumea, devenisem brusc săraci), au năvalit cu toții in ziua cu pricina ca un stol de corbi hamesiți. Ca sa nu mai vorbesc și de un cârd de babe slute si pravoslavnice de prin vecini care, amintindu-și ca au fost “prietene” cu răposata (aiurea, erau doar niste cobii știrbe ce nu ratau nici o inmormantare in cartier)  s-au autonumit “responsabible” pe partea cu păstratul “datinei”. Palid si tremurand de furie si de durere văzandu-le cum croncane in jurul sicriului, imi venea să le arunc de la balcon. Evident, n-am făcut-o. Oricum, locuiam doar la etajul unu… Tata, bolnav fiind se sprijinea de brațul meu in timp ce negocia pretul ultimei calatorii a bunicii cu un popă gras, gusat si cu o privire de viezure: “N-am parinte atât cât ceri. Traiesc doar din pensie si am si un baiat la liceu, nici pantofi nu are…”. Popa, nu și nu: “Trebuie, nene, trebuie – ca să aibă liniste sufletul moartei, de-ai ști matale cate vămi trebuie sufletelul ei să treacă, of Doamne Sfinte Dumnezeule, că mari mai sunt tainele tale! ”. Asa ca i-a dat data aproape toti banii din casa. Amin și la groapă!  Eu voiam in schimb sa il dau cu capul de pereți pe hapsân dar m-am stăpânit. Biata bunică-mea nu crescuse un derbedeu la casa ei si nici nu m-a invățat să platesc răul făcând un alt rău.
Cârdul de babe slute si știrbe si croncănitoare a inceput, ca la comandă, să bocească asurzitor. Parte dintre asa zisele “rude” si “prieteni de familie” au inceput să faca ture prin intreaga casa colectând orice fleac ce le cadea in mână: un bibelou lipsit de valoare, niste prosoape vechi, orice. Asa, ca să fie de sufletul moartei, nu-i asa? Nici pe ei nu i-am iertat si le amintesc si astazi acest gest. Evident, ei imi răspund astazi ca sunt prea “incrancenat”, sa mai las oleaca de la mine fiindcă este soare si frumos afară. Paharul s-a umplut cu adevarat cand babele au incercat sa-i lege picioarele bunică-mii cu o sfoară gasită pe balcon (mișunau babele peste tot!) si să ii puna niste monede de cinci lei pe ochi. Tot palid, tot aparent calm dar cu vocea gâtuită le-am spus rar si apasat: “Asta nu, Doamnelor. Dacă vă atingeți de bunica va trimit sa ii țineți companie ca tot spuneți voi că i-ați fost prietene”. Au șuierat babele stirbe la unison cu ură pravoslavnică că a … intrat diavolul in mine. Le-am dat politicos dreptate si le-am recomandat să se teama de diavol cel puțin atat de mult cat se tem de Dumnezeu (daca se tem de Dumnezeu!), fiindcă unul este doar imaginea rasturnata a celuilalt.
A urmat drumul catre cimitir. Un drum ce a durat o eternitate. Apoi a trebuit să mituim patru gropari beți și dezgustatori care, clătinandu-se, au facut cu greu ceea ce un singur gropar treaz ar fi facut fără prea mare dificultate.
Ultima parte a acestui circ funest s-a derulat, ca de obicei, acasa. Haita de rude hulpave se napustește la mancare si bautură, popa mai incearca incă o negociere a pretului ca un brav agent comercial al Societatii pe Actiuni “Pravoslavnica S. A.”. Nemaiprimind bani (fiindcă ii primise deja cam pe toți…tata nu prea mai avea ce să-i dea), forțează o “pomana” mai generoasa. Intelegand in final ca nu avem de unde, nu mai are pretenții atat de mari si accepta orice, numai să-i dai cât mai mult: prosoape, perne, cearceafuri totul are trecere la popa cel lacom. A golit mama plangand cateva rafturi ca să-l sature. Amin si mergem mai departe – drumul spre Paradis e lung si costisitor iar vamile sunt multe. Il intreb asadar pe popa, si eu ca prostul, daca nu cumva si-a deschis un depozit en-gros la cati a bagat el in tarana? Imi răspunde popa ca-s impertinent si să-mi vad mai bine lungul nasului. Ii amintesc pilda cu camila ce va trece mai usor prin urechile acului decat va intra bogatul in imparatia cerurilor. Imi spune ca sunt prea tanar ca sa inteleg pildele Noului Testament. Si ca numai preotii pot intelege cu adevarat Evanghelia, fiindca ei sunt unsi cu har divin. Asa deci, rasound eu, voi sunteti un fel de organizatie mafiota in care Nasul desemneaza un grup restrans de locotenenti ca sa jefuiasca pe prostul de rand. Popa da sa ma-njure dar isi inghite vorbele aducandu-si probabil aminte ce cauta la noi, in capul mesei. Haita de rude nevrednice ma priveste cu o ura abia mascata. Le ridiculizez un mod de viata de a carui provincialism si falsitate nu le place sa le vorbesti. Ei numesc asta “datina”. Continua totusi nestingheriti sa manance de parca posteau de o saptamana: mancarea gratuita nu ingrasa nicioadata! Dupa ce toata lumea se bine dispune  cu doua paharele de tuica, uita de bunica-mea. Cred ca au uitat de fapt ce faceau ei acolo. In afara de biata maica-mea ce plangea pe infundate si de taica-miu pe care a trebuit sa-l asez in pat si privea tavanul cu mainile impreunate a rugaciune parca.
Eu am ramas in schimb sa privesc in tacere stolul de corbi si ciori hulpave si sa-i impiedic pe cei mai indrazneti dintre ei sa scotoceasca prin sertare. Dupa ore interminabile, mancarea si bautura erau … cam pe terminate. Amin si la gara! Si-au infundat in genti ce mai ramasese de halit si pilit si dusi au fost in pragul serii … nu inainte de a-mi atrage atentia ca am avut un comportament necorespunzator. Fiindca “nici macar nu am incercat sa-mi manifest durerea” si pe deasupra am mai fost si obraznic cu “Sfiintia Sa”! I-am privit calm cum ies unul dupa altul si am simtit in acel moment ca ii urasc exact atat de mult cat mi-am iubit bunica. Si nu am de gand sa ma spovedesc pentru acest simtamant. Cel putin nu Dumnezeului lor pravoslavnic si lacom. Am cerut in schimb bunicii iertare ca nu am putut sa impiedic acest circ abject. Dupa multi ani, am visat-o si mi-a spus ca m-a iertat de mult, ca am facut si eu ce am putut. Si cand m-am trezit,  am iubit-o pe bunica si mai mult decat am iubit-o … dintotdeauna.
Un alt fel de sens
La maturitate Marea Teroare a disparut complet. Marea Silă s-a transformat  mai intai in indiferenta. Apoi in ironie si sarcasm. In cele din urma… in toate la un loc. Dar, din primele doua percepții am deslusit in final si dupa mulți ani un altfel de sens al acestei povești…
In 1989 ne-am trezit, cu falsă nedumerire, că … avem un mort in casă si astfel, cu tot formolul din lume, trebuia pană la urmă să il ducem la groapă. Si de vreo douazeci de ani il tot ducem la groapă, dar ne invartim in jurul gropii in cercuri largi, precum taximetristii pusi pe capatuiala, evitând cu o consecvență mioritică drumul cel mai scurt. Fiindcă la urma urmei, este mortul nostru cel mai drag. Este tocmai mentalitatea noastră, mentalitate ce a pus Romania pe hartă exact … acolo unde stiți dar nu vă place să admiteți. 
Epilog
Rudele mele hulpave s-au “curatat” in parte desi habar n-am daca au dat ochii cu bunica-mea. Cei inca in viata simt ca se apropie si ei deja de ultimul capitol. Asa ca au devenit si mai pravoslavnici si plangaciosi decat erau. Imi spun regulat cat de mult le lipsesc si ca au nevoie de sprijin la batranete… Le-am spus sa caute acest sprijin la Dumnezeul pravoslavnic si la mentalitatea pe care le-au slujit prin lacomie, falsitate, necinste si indiferenta, nu la mine.

samedi 14 septembre 2013

Camera mea nu mai are colţuri (fiindcă are o infinitate de colţuri)


M-am născut şi am trăit în camere cu opt colţuri. 

Patru dintre ele jos şi alte patru sus. 
Pe primele patru le cunosc cel mai bine
Fiindcă dând din colţ în colţ
Am învăţat să mă târâi. 
Pe celelalte patru le explorez mai puţin. 
Doar când îmi ţin botul sus şi mârâi. 

Când cade cerul pe mine, 
Cele opt colţuri devin patru
Iar eu prizonierul unui dreptunghi.
Cu simetrie împuţinată şi grade de libertate ucise. 

Sătul să trăiesc între patru colţuri 
Visând că de fapt sunt exact opt, 
Am inventat camera cu o infinitate de colţuri: sfera. 

Trăind într-o sferă
Nu te mai dă nimeni din colţ în colţ
Fiindcă oamenii nu au răbdare să numere
Până la infinit. 

În sferă nu există nici sus nici jos, 
Deci devine complet inutil să te târâi, 
Sau să mârâi. 

Şi nici nu îmi mai pasă când cade cerul pe mine
Fiindcă sfera devine cerc şi nu pierd nici vreun colţ
Nici vreo fărâmă de simetrie.