De cealaltă parte a “Educației Gratuite” sau Jocul de Poker

Proaspat iesit de pe bancile unei facultati de doi bani (scuze, dar asa spun clasamentele internationale, indexul h, publicatiile…mai bine de atat nu pot sa scriu) si dupa ce picasem cu brio examenul de asistent universitar la aceeasi universitate de doi bani (ca sa nu va tin in suspans si pentru a fi exact, la Catedra de Fizica a Universitatii Dunarea de Jos), singura solutie de supravietuire (la propriu) a fost sa accept o catedra de Matematica la un liceu de periferie intr-un cartier in care nu prea iti venea sa te plimbi de unul singur nici macar in miezul zilei. Zis si facut, iata-ma in “campul muncii”!

Fiindca ma numaram printre cele mai tinere cadre didactice (si stiti bine cat de importanta este “vechimea” in lumea in care traiam, de multe ori mult mai importanta decat valoarea in sine, in virtutea axiomei ca daca ai trecut de 45 de ani nu mai ai cum sa fii dobitoc, lucru de care personal ma indoiesc da’ ma rog, sa nu fiu “arogant” inca o data) m-am procopsit cu cea mai problematica clasa (pentru cei “cu vechime” – veti vedea): o clasa de seralisti declarati de colegii mei vechi si “experimentati” drept … “fara speranta”.  Pai ce era sa fac, cu ce sa-mi cumpar tigarile Carpati si cafeaua Jacobs de la chiosc, printre  maidanezii ce dadeau flamanzi tarcoale aceluiasi loc – iata ca am acceptat “viitorul luminos”, maidanez si eu in felul meu, sper sa nu fi insultat bietii patrupezi!

Desi materia pe care trebuia sa o predau era un joc de copii  (“aroganta” mea clasica, ce sa fac, incerc sa o controlez dar nu prea am chef sa ma “tratez”) deci nu imi punea nici o problema de ordin intelectual, ideea ca nu voi reusi sa ma ridic la standardul dascalului la care visam in timpul “Educatiei Gratuite” si de care am avut parte doar ocazional (da, au existat exceptii remarcabile de care imi voi aminti cu mare placere intotdeauna) imi dadea fiori reci pe sira spinarii.

Proaspat “sarit” de cealalta parte a gardului “Educatiei Gratuite”, aveam acum toate sansele sa devin tot ceea ce am urat mai mult in timpul anilor mei de scoala: “superior”, arogant fara ghilimele (deci … nu ca in ultimul meu articol ce a indignat pe unii , ci altfel, si… mult mai nociv), indiferent fata de proprii elevi, fata de nevoile lor, indiferent fata de personalitatea lor, ignorant in tot ceea ce inseamna natura umana si psihologie a tinerilor (uneori problematici, recunosc, ca si mine), posesor al unui discurs rigid si sforaitor citit de pe foi in fata clasei (cu titlul de biblie ce merita cel putin un pachet de Kent), corupt pana in maduva oaselor primind “mica atentie” fie inainte de teza, fie la Bacalaureat etc.

Ma credeti sau nu, gandurile acestea, posibilitatea ca voi da gres in misiunea mea (misiune pe care nu am “ales-o” decat pentru a-mi cumpara tigarile “Carpati”, nu ma simteam deloc talentat si inspirat ca dascal- asta ca sa fiu si sincer si “modest” cum ii place mamei- Mom, are you there?) si voi sfarsi in aceeasi masa amorfa, corupta si otravita pe care o dispretuisem nu cu mult timp in urma…ma terorizau literalmente!

Era clar atunci ca nu voi face cercetare, dar speram macar sa-mi gasesc linistea interioara facand ceva ce nu ma pasiona in mod special dar facand acel lucru bine si decent – cel mai bine si mai decent cu putiinta. Era foarte important pentru mine, simteam ca m-as salva oarecum macar in plan uman daca in plan profesional nu mai speram absolut nimic.  Pentru amatorii de ‘modestie’, da, voiam inca o data “sa ma dau mare”!

Asa ca, in noaptea dinaintea primei lectii, nu am reusit sa pun geana peste geana. Fumand tigara de la tigara si band cafea dupa cafea, am recitit zeci de pagini din cursurile de Didactica, mi-am amintit fiecare din cele vreo zece – doisprezece faimoase principii ale lui Comenius, am recitit in intregime cursul de Metodica a Predarii Matematicii in Scoala. Pe la ora sase si jumatate dimineata m-am simtit oarecum pregatit sa accept marea provocare, mi-am calcat pantalonii ridicoli din stofa ieftina, am imbracat singura camasa alba din “recuzita” mea de tanar dascal, mi-am innodat atent cravata la gat si am iesit pe usa. Din cauza emotiei primei mele “confruntari” de cealalta parte a “Educatiei Gratuite”, simteam un fel de nod in gat, simteam ca “atarn” in cravata precum intr-un streang iar cerul gurii mi se uscase complet. Oare voi  trece cu bine primul “test” de cealalta parte a “Educatiei Gratuite”?

Intru in cele din urma in clasa de seralisti si … raman interzis. Un zgomot infernal, fum de tigara, coji de seminte pe jos. Baietii (de fapt ar trebui sa spun barbatii) fie jucau barbut fie se bateau cu cocoloase de hartie. Fetele (sau mai exact femeile) chicoteau zgomotos si faceau schimb de farduri ieftine cumparate (sper!) de pe tarabele din talcioc. Dupa vreo cinci minute de “negocieri” am reusit cu chiu cu vai sa instaurez un calm relativ in clasa. Un calm suficient pentru a ma putea prezenta:

"Domnisoarelor si Domnilor, stimati elevi, numele meu este Teodor Burghelea si va voi preda Matematica anul acesta".....

Stiu, suna putin cam protocolar si de moda veche, dar inca de atunci am decis sa nu imi tutuiesc elevii si/sau studentii. Decizie pe care o respect si acum (fac exceptie doar cu doctoranzii pe care ii consider mai intai colaboratori stiintifici, si numai dupa aceea ucenici).  Scriind calm pe tabla planul de materii incep sa aud comentarii in clasa. “Sefu’…, da matali ni mai tii mult aishi, ca noi mai avem si nishti triaba p’afara” – zice elevul Florin I. (supranumit de colegii lui “Cioace”) pe care imediat l-am identificat drept “lider” al haitei de tineri “irecuperabili”. Eleva Gina D. din prima banca, imbracata prea sumar (pentru gustul meu, iar sunt subiectiv, iar imi veti semnala in ecouri!) si sclipitor instalata in banca intr-o pozitie de ma facea sa rosesc de fiecare data cand o priveam, ma intreaba…languros: “da’ gagica aveti don’ profesor- ca mie imi plashi dispri cravata matali”. Evident, intreaga clasa se tavalea de ras si chiar aveau si de ce – aveam in mod clar o problema de “autoritate”.

Fiindca imaginea unui pian cu coada ce statea sa o ia la vale pe scari incepuse deja sa-mi joace in fata ochilor (si bausem doar cafea noaptea trecuta, va amintiti?), am simtit ca trebuie sa iau o decizie “radicala” si asta cat mai repede cu putinta, ca sa nu ma trezesc strivit de pian – pardon, de evenimente. Prima optiune, cea clasica: “Mai nesimtitilor, voua nu va e deloc rusine, va scad la toti nota la purtare? Va ia pa’ toti mama dracului! Chem acuma’ directoarea si gardianu’ si gasim noi ac de cojocul vostru, golanilor”! Iata ca prima ocazie de a deveni tot ceea ce nu voiam cu nici un pret sa devin nu se lasase prea mult asteptata. Aveam doar 23 de ani si… toate sansele sa devin un dobitoc clasic – pardon, un Maestru al “Educatiei Gratuite”. Asa ca am decis sa trec la planul doi, sa incerc o solutie mai putin … conventionala (cel putin o cititoare va spune ca  iar  ”ma dau mare”…voi incerca sa imi controlez tentatia!). Imi scot cu gesturi lente cravata de la gat (eu ma simteam deja spanzurat – din vina mea desigur , deci chiar ca nu intelegeam rostul cravatei), i-o intind Domnisoarei Gina spunandu-i: “Domnisoara, daca va place cravata, pastrati-o, v-o fac cadou. Si nu, nu am gagica inca da’ nu de asta sunt aici”. Dupa care ma asez pe catedra (literalmente, adica ma pun cu fundul pe catedra, nici mai putin nici mai mult, Doamnele sensibile sa-mi scuze limbajul neacademic), picior peste picior si aprind calm o tigara. O tigara Carpati, preferatele mele (pe atunci nu descoperisem mahorca “sovietica” – Bela Mor Kanal). Incep sa devin ceva mai interesant pentru invataceii mei serialisti – si ei fumau tot Carpati. Cred ca erau putin derutati de fapt, nu intelegeau ce se intampla (de fapt nici eu nu prea intelegeam, improvizam rapid dar…habar nu aveam cum se va termina toata povestea asta cu nenorocita de “Educatie Gratuita”). Incep sa monologhez (adoptand limbajul lor) printre fumuri de tigara.

“OK, doamnelor si domnilor, haideti sa vorbim “pe bune” acum. Haideti sa lasam vrajeala si abureala la o parte. Si eu si voi. Nu-i asa ca nu intelegeti ce cautati aici? Nici eu. Nu-i asa ca v-ati saturat de educatie si ca nu-i intelegeti utilitatea? Si eu in mare parte simt cam la fel, nici mie nu imi place la scoala: nici la catedra, nici in banca.”   Un tanar din ultima banca, neconvins probabil ca treaba “este pe bune” si nu e nici o “vrajeala” la mijloc, ma intrerupe luindu-ma peste picior: “Hai, nene, ne mai lasi cu predica, ca n-am venit la biserica aici!”. Liderul tinerei “haite”, Dl Florin I. supranumit Cioace, il pune scurt la punct pe “intrus” maraindu-i amenintator printre dinti: “Taci ma boule, ca vin la tine si te refardez de nici ma-ta nu te mai recunoaste!”. Imi placea Cioace. Avea personalitate tanarul, desi ceva munca de “cizelare” n-ar fi stricat.

Pot deci sa imi continui monologul. “Suntem cu totii in aceeasi barca. Eu sunt un nimeni de profesor de liceu pe care nu da nimeni doi bani, un ratat care de fapt voia sa faca cu totul altceva, voi sunteti niste nimeni de seralisti considerati drept ratati din start pentru simplul fapt ca sunteti considerati irecuperabili,  prea batrani sa va luati Bacul cot la cot cu “normalii”. Nici pe voi nu da nimeni doi bani, va asigur. Pe limba voastra, suntem cu totii in acelasi rahat: eu, desi nu am nici un chef, trebuie sa va predau niste aiureli care ma plictisesc ingrozitor ca sa am bani de tigari Carpati si cafea, iar voi trebuie sa ma “ascultati” ca va luati diploma de Bac – altfel veti fi in rahat pentru multi ani de acum incolo.

Dar haideti totusi sa muncim impreuna, poate impreuna reusim sa facem o diferenta, sa ne transformam propria ratare intr-un mic succes de moment. Iata oferta mea ca sa mai rupem monotonia. Eu am sa va predau un alt fel de Mate’  care sa va incite/stimuleze iar voi, fiecare dintre voi, veti intra in competitie directa cu mine – deci fara nici o urma de modestie, voi veti face tot posibilul sa fiti mai buni decat mine la Mate’ si cand veti reusi, eu voi fi primul care va va recunoaste meritul si il voi invita pe castigator la o bere sau la un suc. Ce spuneti, va prindeti?“ .

Liderul micii “haite”, destoinicul Cioace este inca suspicios, si nu foarte “literar” in discursul sau: “pai, ‘Nene,  ce fel de Mate‘ vreti sa ne predati…noi de vreo trei ani si mai bine stim cu totii ca Mate‘ este ‘de rahat’ – leme, teoreme, abureli si vrajeli din care nu intelegem nimic si care nu foloseste la nimic. Io stau pe macara pana la 5 dupa amiaza, mi se rupe mie de Mate’ intre 6 si 7 seara, vreau sa beau o tuica si io ca baiatu’ si sa merg la femeie dupa aia’! “. Cioace avea in mod clar ceva de spus aici – in felul lui, desigur. Ce fel de Mate‘? M-am conformat si am explicat. Scoateti programa, ce scrie in ea? Cioace citeste atent: “Teoria Probabilitatilor”. Bravo Dle Florin I. (eu nu imi poreclesc elevii, nici macar atunci cand poreclele le pica bine sau li se pare ca le pica bine – eu voi sa le stimulez propriul ego, asa ca sa renunte si ei la ‘modestie’ si inregimentare intr-o masa amorfa). Mate‘ de asta o sa facem si ‘pe bune’ le spun. El… tot neincrezator: “Da’ cum o sa facem abureli de astea pe bune”?  Ii raspund scurt: invatam sa jucam barbut si poker pe bune, adica cu cap , si daca treceti clasa, va veti curata adversarii de bani cu fiecare ocazie: voi faceti un ban si eu dorm linistit ca nu v-am facut mai dobitoci decat erati cand v-am luat cu “Educatia Gratuita”. Aici am atins coarda sensibila: bani, castig, a demonstra ceva. Au devenit cu totii atenti. Pana si Domnisoara Gina si-a strans grijulie picioarele generos si neglijent desfacute pe sub banca si incepe sa ma asculte atenta.  Dl. Cioace mai are cateva intrebari…. “Pai cum invatam noi Mate’ jucand… barbut si Poker? Io joc barbut si Poker de pe la vreo patru ani, da Mate‘ ma da pe spate. Asta chiar ca e cam vrajeala”.  Pai nu, Dle Florin I., problema este ca nu stii sa joci cum trebuie, adica scuza-ma da’ joci ca’ prostu’- nu stii sa calculezi probabilitatile, dumneata esti cel care joci la vrajeala, eu stiu sa joc ‘pe bune’. Daca ai sti sa joci ‘pe bune’, ai castiga de trei ori mai mult (in medie), cel putin!. “Haideti Don’ profesor (in sfarsit stabilisem un dialog corect cu mica haita de “irecuperabili”), asta e abureala…ce are sula cu prefectura?”. Pai este simplu, draga Dle Florin. Vino cu pachetul tau de 52 de carti la catedra si iti arat. De cate ori trebuie sa tragi o carte ca sa fii sigur ca  “scoti” un as?. Sau alta intrebare: daca primesti cinci carti din pachet, ce sanse ai sa fii servit cu o chinta roiala, asa ca in poza de mai sus? “Pai, e clar, e norocu’!”. Nu, nu este deloc norocul, se poate calcula, este Mate’, Domnule!. “Pe bune… cum asa?”. Pai invatam impreuna probabilitati si vei vedea ca “sansele” pot fi intotdeauna calculate iar cei mai inteligenti dintre voi vor putea forta mana norocului dupa bunul plac. Si in viata cam tot asa e, Dle Florin, cei mai buni isi construiesc norocul, prostii asteapta sa le pice para malaiata. Amicul Cioace tot nu se lasa. “Da examenu‘ cum il facem, venim si dam la zar sau la poker asa la mishto dupa care va aducem o “atentie” si gata sau cum facem?” Pai chiar asa facem examenu’, exceptand partea cu atentia. Pe hartie facem o teza ‘conventionala’ de ochii lumii ca sa nu ne sara-n cap directoarea si inspectoratu’, de facto jucam fie o carte, fie un zar. Daca castigati impotriva mea, promovati cu zece (si n-o sa ma supar daca pic “de papagal”, promit), daca pierdeti, scadem din nota numarul de maini pe care le-ati pierdut (ne vom limita la 9 maini pentru fiecare, deci 1 e nota din oficiu) si va primiti nota. Si, inca o data,  nu e nevoie de nici o atentie, trebuie doar sa fiti buni si atat. Deasemenea, putem organiza examenul pe maidan (fumam, scuipam cu totii seminte daca chiar va este indispensabil si ceva mai bun n-aveti chef sa faceti, dar invatam carte si devenim cu totii “meseriasi” – adica vom avea toate drepturile sa ne “dam mari” ), nu imi pasa- ma intereseaza doar sa ramaneti cu ceva din tot rahatul asta de “Educatie Gratuita”, atat. Si, daca se poate cu altceva…decat mine (cu siguranta habar nu aveau la ce ma refeream, poate era mai bine). Ce ziceti, va invoiti? “.  Si s-au invoit, cei cativa care mai carcoteau inca au fost “convinsi” de liderul grupului: gura, ba, ne apucam de treaba s-a ‘nteles?.

Si chiar ne-am apucat de treaba… Probabilitati conditionate, putina logica matematica si teoria multimilor pentru a ne dezvolta putin simtul “algoritmic” si gandirea critica, combinatorica etc.. Table intregi de ecuatii, formule, calcule, zeci de demonstratii cu pachetul de carti, zaruri aruncate de sute de ori pana obtineam o dubla, dupa care iar ecuatii ca sa calculam probabilitatea de a da o dubla…Ne amuzam cu totii cred, fiecare in felul lui. Florin supranumit si Cioace era de departe cel mai bun. Prindea totul foarte repede, punea intotdeauna intrebarile corecte si nu de putine ori dificile chiar si pentru mine si, de multe ori isi ajuta colegii cand se mai impotmoleau pe la factoriale: “hai ma bibane ca e simplu, ne-a facut profu’ pe tabla saptamana trecuta, ce’ dracu’ , murim in front cu tine de gat aicea?” Si, poate cel mai important lucru, datorita lui ajunsesem sa nu mai am nici o problema de “autoritate”: cum misca cineva in front, Florin il gratula cu un marait rau prevestitor si persoana in cauza se calma in mod instantaneu.

In final, au trecut cu totii examenele. Unii cu note mai mari, altii cu note mai mici, fiecare dupa puterile sale. Dar au trecut cu totii “pe bune”, si i-am invatat sa fie foarte mandri de reusita lor. Florin I. supranumit si Cioace, a luat un zece cu brio: spre sfarsitul anului numara cartile si isi calcula “miscarile” (adica alegea cate si ce carti sa schimbe) mai bine decat mine – sunt absolut convins ca Cioace era de fapt mai inteligent decat mine si cred ca tocmai de aceea il simpatizam cel mai mult.

In incheiere, desi intr-un mod oarecum mai putin conventional si intens criticat de colegii mei cu “vechime” (inutil sa va spun ca am renuntat cu totul la rigiditatea clasica si sobrietatea zaharisita a dascalului traditional mergand pana la …a le permite sa fumeze in timpul orei – scoala era oricum goala seara), am reusit sa invatam impreuna cate ceva. Desigur, nici unul dintre bietii seralisti nu cred sa fi devenit expert in probabilitati si nici nu cred de fapt ca un macaragiu precum Florin trebuie sa aiba un doctorat in statistica si probabilitati. In schimb, fiecare a invatat suficient pentru a-si merita nota de trecere pe care a obtinut-o cu capul sus. Toti in schimb au invatat altceva poate cu mult mai important decat binomul lui Newton: ca lucrurile se pot face si “pe bune”, ca nu este nevoie sa “ne intelegem” sau sa “aranjam” ceva. Au invatat deasemenea ca nu sunt absolut deloc “irecuperabili”, ca pana si ei conteaza si ca, seralisti sau nu, merita toata atentia si respectul cuvenit unui tanar in formare.

Cel mai mult am invatat eu de fapt, si nu ma refer deloc la probabilitati (care nu ma pasioneaza in mod special de fapt, le consider doar un instrument pentru a explica problemele fizice ce ma fascineaza cu adevarat). Am invatat ca in anumite situatii, poti trage apa dupa toata Didactica Magna a lui Comenius. Mai ales atunci cand elevii pornesc la drum (ca si mine de altfel, nu cu mult timp in urma) cu un sentiment amar al inutilitatii si cu o mare lehamite. Cu sentimentul ca orice ar face, tot dracu’ ala este, ca diploma lor nu valoreaza nici cat o ceapa degerata fiind doar o bucata de carton necesara la angajare. Cu sentimentul ca lucrurile sunt prestabilite, ca nimic nu este “pe bune”. Cu sentimentul ca ei sunt o cantitate neglijabila, ca nu conteaza nici pentru sistem si nici pentru marea majoritate a dascalilor – ceea ce era in mod clar cazul bietilor seralisti declarati de la bun inceput “irecuperabili”.

Dar…exista cu adevarat elevi/studenti “irecuperabili”?  NU,  in viziunea mea NU exista! Exista doar dascali fie indiferenti, fie incompetenti, fie ambele. Dascali  care in mod invariant iti vor cere sa fii “ascultator”, sa nu “indraznesti”, sa nu “cartesti”, sa nu “critici”, sa nu ai o alta parere deci…. sa fii “modest” – dupa chipul si asemanarea lor…modesta.

Din pacate nu am apucat sa atac cu seralistii mei si Black Jack-ul (care este si mai dur decat Pokerul, matematic vorbind, calculele sunt si mai laborioase deci provocarea este si mai mare), sa invatam sa “numaram“ carti, fiindca la sfarsitul anului m-am trezit mutat la o alta scoala…”Educatia Gratuita” era foarte “atenta” cu mine indiferent de ce parte a gardului m-as fi aflat – in mod clar, tara avea nevoie de mine…

Epilog:

Iarna trecuta, hoinarind fara niciun chef si fara nicio tinta prin Galatiul gri si desfundat, vad un tanar rotofei, bine imbracat si cu un aer prosper aleargand in urma mea. Ma opresc mirat: “Buna ziua, va pot ajuta cu ceva?”. “Buna ziua, Domnule profesor, dar nu ma mai recunoasteti?”. “Imi cer scuze Dle, dar cred ca nu va recunosc…poate ma confundati cu cineva”. “A, nu, ce confuzie, eu sunt Florin I.,  zis si Cioace, am facut  probabilitati la seral cu dumneavoastra”. “A…da, sigur, buna ziua Dle Florin I.  acum imi amintesc de dumneata”. Imi spune pe scurt ca a terminat seralul si a facut cu diploma cam ceea ce credeam eu ca va face si nu pot reda aici. S-a lasat de munca pe santier dupa care a plecat in Germania la spalat vase ajungand in final crupier intr-un cazino: facea cartile si juca pe post de “banca” cu intentia declarata de a-i curati pe fraieri de parale. A economisit astfel suficienti bani pentru a-si deschide un mic restaurant. Si spune ca-i merge foarte bine (si ca nu face “matrapazlicuri”, adica munceste “pe bune”), fiindca mai face si acum cate un Pokeras sau cate un Black Jack din cand in cand si …. nimeni nu numara cartile mai bine decat Maestrul Florin I., zis si Cioace!

In mod clar, Maestrul Cioace a fost si este mai bun decat mine (cred ca dintotdeauna, chiar daca “Educatia Gratuita” era prea oarba si indiferenta sa vada asta punandu-l pe el la categoria “irecuperabil” si pe mine…la categoria “arogant”). Si-a castigat deci cu brio berea promisa in timpul primei lectii. I-am oferit-o fara rezerve si am servit si eu una cot la cot. Adica exact ca pe vremuri, cand ne bateam joc impreuna de “Educatia Gratuita” – fiecare in felul lui, desigur.

Despre tortionari si caini vagabonzi

In decurs de o luna, locuitorii blanzi ai Daciei Felix au avut doua revelatii ingrozitoare.
Spre sfarsit de August, cand fiece dac la locul lui merge la iarba verde sa traga un gratar si sa asculte o manea sau la malul marii sa scuipe si el niste seminte pe plaja, veni marea lovitura.

Blanzii fii ai lui Deceneu realizara ca mai exista cel putin un tortionar printre ei care, nici sa nu va vina sa credeti, traia bine mersi in Bucuresti zambind afabil cucoanelor intre doua varste si jucandu-se cu copiii in parc. Soc imposibil de descris in sufeletele acestor blanzi indo-europeeni descendenti directi ai lui Zalmolxe si veri primari cu Ondin. Cum este cu putiinta asa ceva? Un tortionar printre noi? Desi pomeniti de toate izvoarele istorice drept cei mai blanzi si iubitori dintre indo europeeni, de data asta le-a sarit mustarul. Web-ul dacic a fost instantaneu impanzit de indemnuri la razbunare pentru ce a facut ticalosul tortionar. Lapidare in piata publica, linsaj etc. O dorinta de sange demna de circul roman. Doar ca in Dacia nu prea mai exista gladiatori de la retragerea aureliana incoace ci doar escroci si manelisti. Dar sa nu divagam, povestea asta v-o spun alta data. Un cititor de buna credinta si deloc cunoscator in ale Daciei Felix se va intreba ce vreau eu sa spun cu asta?  Chiar mi-am pierdut toti prietenii de pe Facebook si nu mai am ce face?

Deci....care este problema? Pai sa va explic. Exista aici de fapt doua probleme.

(1) Dacia-Felix nu mai este de mult provincie romana. Dupa cum scriam mai sus, de cand Aurelian a emigrat in Moesia (nemaisuportand superioritatea blanda a dacilor, desigur). Nu mai este nici tara de tranzit in drum catre Roma ca sa-si adape vreunul calul. Nici macar raia turceasca (asta nu ca la noi nu mai exista shaorma...dar totusi!). Acum este membra a  Uniunii Europeene si anul este 2013. Si astazi vinovatii sunt adusi in fata instantei de judecata, condamnarea lor se face cu probe, martori, avocati (inclusiv ai apararii - nu-i asa ca sunt un caraghios?) etc. Tot tacamul asta modern ce nu place unor daci blanzi. Astfel de probleme nu se mai rezolva prin linsaj public cum par unii dornici sa o faca amintindu-si brusc ca bunelu'  lor a fost la Jilava lacrimand la o tuica in crasma de la marginea satului. Altfel spus, tortionarii trebuie adusi in justitie iar rafuaiala la colt de strada nu se numeste in anul 2013 justitie. Se numeste infractiune. Cel putin in Uniunea Europeana a anului 2013. Stiu, iar ma considerati un caraghios ca doar nu degeaba sunt liberi dacii liberi.

(2) A doua problema este si mai serioasa. Se refera la indiferenta dacilor blanzi fata de tortionari (Plesita a murit linistit de batranete si in bune relatii cu vecinii) pana la "aflarea" bombei Visinescu. La lipsa de atitudine fata de accesul nestingherit si prin vot "democratic" a fostilor comunisti (ulterior FSN-isti dupa care ramificati in toata fauna actuala USL, PDL, PRM etc), la apatia si plictisul cu care au tratat condamnarea comunismului in Parlamentul Romaniei. Comunism la care, in mare majoritate, au subscris intr-un fel sau altul cu aceeasi indiferenta cand "renta". In egala masura insuportabila prin duplicitatea sa este indiferenta acelorasi daci blanzi (dar actualmente furiosi nevoie mare!) fata de absenta quasi-totala a teroristilor din 89 in fata instantei si prezenta lui VC Tudor pe sticla la toate posturile TV.  Indiferentii, plictisitii si decele mai  multe ori complicii ideologici de mai bine de doua decenii ai comunistilor cu fata mai mult sau mai putin umana (da, tacerea si datul bovin din cap se numesc complicitate) se revolta astazi brusc si propun in cor lapidarea publica. Nu, dragii mei daci liberi si microbisti ai momentului, aici nu meritati nici un fel de intelegere. Trebuie sa va puneti banii acolo unde va sta gura. Sau sa taceti.

Al doilea soc (si cel mai recent) se refera la ingrozitoarea revelatie ca ... avem caini fara stapani si ca astfel de patrupede sunt, sub imperiul foamei, bolilor si a fricii permanente (da si cainilor le este frica de voi, nu numai voua de ei) periculosi. Mai ales pentru un copil nesupravegheat.

Evident, ca si in cazul primei vesti, nici de asta nu aveau dacii habar in ultimii douazeci de ani ca exista undeva vreo problema. In orice caz, nu de gravitatea problemei.  La noi caini vagabonzi? Strazile noastre de neumblat? Ah, nu.... La cat de indiferenti au fost pana acum, pe atat de furiosi au devenit blanzii daci dupa ce tragedia s-a consumat si nefericitul copil nu mai poate fi adus inapoi.

Si...au gasit o solutie similara ca cea gasita in cazul tortionarului "descoperit" si el ... tot accidental. Macelul. Da. Toti cainii fara stapani sa fie macelariti. Daca se poate, pe loc. Public. La coltul strazii cu bata in moalele capului. Nici un dac nu se intreaba de unde au aparut aceste (in egala masura nefericite)  patrupede pe strazile Daciei Felix. Sa-i fi teleportat la noi niste extraterestri rau voitori si doritori sa-l faca pe Zalmolxe de ras?

Aceste doua povesti ambalate intr-una in articolul meu blasfemic de mai sus ma invata un lucru. Dacii cei blanzi si binecuvantati sunt oarecum plictisitori in ultimii doua mii de ani. Prin uniformitatea si lipsa de coerenta a reactiilor lor. Au un fel de solutie unica la toate.

Pana nu ajunge mormanul de gunoi in tavan, las' ca merge si asa, mai dam cu parfum si nu se simte. Sa bem si noi o bere in tihna, ce-o fi om mai vedea noi. Adica, sa ne facem ca totul este ok. Cand nu se mai poate, macelarim si noi pe cineva sau ceva, ne ostoim focul dupa care ne intoarcem linistiti la berica noastra. Ca sa nu se incalzeasca sau, Doamne fereste, sa se rasufle.

Depeşari şi metalişti

Anul 1989 ne-a oferit tuturor noutati si premiere absolute. Si nu ma refer la nici la democratia originala, nici lafaimoşii blugi Pyramid de la "consignatie", nici la tigarile Monte Carlo aduse cu sacosa de la turci si  nici la magicul suc verde de Kiwi de la dozator. Pentru mine 1989 a insemnat in primul rand anul "revolutiei" muzicale. Pai ce, veti spune, inainte nu ascultam muzica? Pai cum sa nu ascultam? Si inainte de 1989 muzica plutea in aer.  Ascultam vinilurile plictisitoare ale lui Hrusca cu "leru-i ler si iara ler" care tot era "ler" pe o distanta de cinci centimetri masurata in directia radiala a  discului de vinil (de la circumferinta catre interior, va rog sa descoperiti singuri de ce - nu va spun si gata) pana ti se blegea acul de la pick-up-ul Tesla (cumparat prin niste cunostinte, desigur). Cei mai norocosi dintre noi, cu mame sau tati in "comert", obtineam in excursiile de o zi in Bulgaria viniluri "selecte" cu Modern Talking, CC Catch si... cateodata chiar Michael Jackson (pe atunci era inca inchis la culoare si nu semana a extraterestru) in schimbul a cateva kilograme de sosete flausate si chiloti de bumbac ce lipseau cu desavarsire pe piata vecinilor nostri slavi din provincia Moesia sau Dacia Minor (scriu pentru toti, inclusiv pentru fanii dacismului fara frontiere!).... Evident, gloata la prima generatie incaltata si cu WC-ul altundeva decat in  fundul curtii tot de vreo generatie numai (clasa muncitoare, mandra ca un soare dar fara pile, relatii si ... lipsita de chiloti de bumbac si sosete flausate...) asculta la Tezaur Folcloric capodopere de "drag de tara" menite sa aduca si sa mentina romanismul intr-o stare de erectie permanenta: "noi suntem rrrroooomani si suuuntem pe veeeci aiiici staaaapani", "ardealu', ardealu' ne cheama" (unde si cand?) etc. Va rog sa nu incurcati datele istorice si sa realizati ca in 1989 treaba cu cenaclul formator de talente se cam domolise deja, desi din cand in cand Tatiana ne mai indemna (catre Nirvana) printre copacii fara padure sau la cate vreo cana de vin. Ma rog, sa nu mai lungim borsul ca devenim parlamentari fara voie.

Ideea de baza a compunerii mele libere si bine intentionate este ca muzica avea inainte de 1989 exact aceeasi "uniformitate" ca orice alt aspect al vietii cotidiene.  Deci, in conditii de minima entropie, nu existau dispute.
Nici macar in privinta gusturilor muzicale. Si era bine si frumos. Toti ii iubeam pe Hrusca, pe Tatiana, pe Modern Talking si orice altceva gaseam la... gramada. Daca ni se strica magnetofonul Kashtan (adus din Rusia prin "cunostinte") sau scula Tesla, ne-am fi extaziat probabil si la miorlaitul polifonic al unei pisici in calduri de pe acoperisul fierbinte al vecinei. Si nu ne-am fi invrajbit intre noi din cauza ca pisicile negre miorlaie mai melodic decat cele albe asa cum o facem in zilele noastre.  In 1989 toate astea au devenit trecut. Passé. Gone. Adica istorie, pentru cei ce nu au luat bacul nici in a doua sesiune.

Gustul muzical, ca si societatea s-a polarizat. Rapid si ireversibil. Societatea s-a impartit intre oameni de bine ce nu vor sa-si vanda tara, ce au mancat salam cu soia si derbedei si lichele venite de la capitalisti (deci care nu mancasera salam cu soia si erau plin de valuta!) ca sa ne fure tot ce avem si sa il aduca pe rege. Dar povestile astea-s rasuflate, sa revenim la subiectul compunerii.

Gustul muzical a trecut si el printr-o schimbare similara. Melomanii s-au imartit in Depeşari şi Metalişti.
Depeşarii adoptau drept semne distinctive si atitudine urmatoarele. Blugi oleaca mai evazati si neaparat pre-spalati (chestia asta se putea aranja in cada cand era apa calda cu o perie de sarma daca fie nu venise marfa la consignatie sau tata bause chenzina cu amanta), freza uda si vacsuita ca sa stea pe spate plus ochelari de plastic neaparat negri. Tricoul trebuia sa fie si el de culoare inchisa si sa contina cat mai multa arta abstracta: pete de vopsea, resturi de maioneza sau mustar de la hamburger etc. Dar hainele nu erau totul. Atitudinea era si ea importanta. Trebuie imitata atitudinea din clipul Personal Jesus. Privirea oleaca oblica dar fara miscari bovine laterale ale cutiei craniene si o palarie tot neagra de cowboy pusa drept si corect. Parul, neaparat tuns scurt. Vorbit monosilabic. De preferinta repetat aceeasi propozitie ritmat de multe ori. Aceasta atitudine se putea asezona cu diverse cantitati de vodka cu cola pentru un plus de spontaneitate si credibilitate.

Cealalta tabara, metaliştii. Exact opusul depeşarilor. Blugi stramti. Taiati si jegosi. Par lung si slinos. Fara tricou, cel mult cu un maieu negru cu cap de mort. In privinta atitudinii, se dadea mult din cap in asa fel incat pletele slinoase sa mature inamicii pe o raza de cinci metri. Lanturi agatate la cingatoare pentru un plus de barbatie si ferocitate menita sa dea pe spate gagicile. Metalul trebuia ascultat la maxim. De preferinta se iesea in parc cu un casetofonul, cu o lada de bere si cateva pachete de Carpati. Da, dupa 1989 se gaseau la consigatie chiar si casetofoane! Vindeai frigiderul bunicii si il cumparai, marca favorita fiind Fischer, Panascanic sau Suny (a nu se confunda cu Panasonic si Sony).

Dupa un solo al lui  Kirk Hammett, apareau si javrele de depesari. Atunci muzica se transforma in distractie totala. Adevarata distractie. Venele se umflau, sticlele goale zburau, lanturile de la cingatoare fluturau amenintatoare in aer (ba, daca te prind, sa moara ma-ta!). Gagicile suportere de margine tremurau in minijupurile lor turcesti si lacrimau sub fardurile lor ieftine si stridente temandu-se pentru soarta cavalerilor lor combatanti pentru o cauza nobila. Da, aceasta era marea confruntare. Muzica ajunsese cu intregul ei farmec si pe taramul Daciei Felix. Doamne, ce betii, ce batai, ce-njuraturi de neuitat! Cat de tineri si viteji eram!  Doamne, trecut-au anii... Ce viata! Si ce buna mai era vodka Saniuta! Astfel, in acele zile de glorie, muzica cu puterea ei extraordinara ne-a transformat in barbati (v-am spus ca gagicile stateau pe margine; si acum tot acolo stau). Si exact asa am ramas dupa doua zeci si trei de ani. Asa cum depesarii si metalistii s-au nascut dintr-o masa tampa si amorfa ce asculta behaiturile lui Hrusca asa si noi, cei de azi, cu opiniile noastre politice polarizate suntem urmasii FSN-ului. Asa cum ei nu realizau ca sunt descendentii unici dar polarizati diferit al aceluiasi fenomen numit fie Cantarea Romaniei fie Cenaclul flacara, nici noi nu realizam cat de bine traieste in subconstietul nostru FSN-ul si "comunismul cu fata umana". Suntem cu totii in final una si aceeasi forma a materiei - doar starea de polarizare pare sa difere.  Intelegem lucrurile pentru care ne batem astazi atat de bine cat intelegeam muzica pe vremuri.
Doar ca astazi nu ne mai numim metalisti si depesari. Astazi ne numim se pare basisti si usl-isti. Dar facem exact acelasi lucru ca pe vremuri. Si il facem bine. Al dracului de bine.

Ce "trebuie", ce "nu trebuie" si alte lucruri inutile

Mi-a trebuit cam multa vreme sa cresc si eu mare. Si asta fiiindca am incercat din rasputeri sa cresc ca un baiat cuminte. Fiindca tata si mama asa imi spuneau mai mereu. Ca trebuie sa devin om. Ca trebuie sa fiu respectat. Ca trebuie sa invat bine. Ca trebuie sa intru la liceu. Ca trebuie sa invat bine la liceu. Ca trebuie sa fiu ascultator si sa nu raspund neintrebat la clasa. Ca trebuie sa ii respect pe profesori. Fiindca ei sunt profesori iar eu un prapadit ce se imbraca la raionul copii (pana pe la vreo douazeci si de ani). Ca dupa liceu trebuie sa intru la o facultate de viitor.  Si ca intre timp, cand cresc si io baiat mai marisor si apar anume necesitati masculine ce nu trebuiesc descrise aici, trebuie sa imi gasesc o "fata". Dar care sa fie "discreta",  fiindca tata este un om cunoscut si respectat in intregul oras si... nu se cade sa....(adica tot un fel de nu trebuie). Si ca in ultimul an de facultate trebuie sa gasesc o fata buna (mai buna ca cea dintai, desigur, fiindca de data asta gagica trebuia sa fie multifunctionala). De familie buna, cu apartament si relatii. Si ca fata trebuie sa fie gospodina. Si cuminte. Adica sa taca. Exact asa cum tacea mama si invartea lingura in oala cu mamaliga in timp ce tata isi vede de ce trebuie prin alte alcovuri. Trebuie, trebuie, trebuie. Si variantele sale: nu trebuie, nu e frumos, nu se cade, este recomandat, nu este recomandat...

Aproape douazeci si trei de ani in compania unui singur verb si a variatiunilor sale mai mult sau mai putin literare. Si ... ar fi trebuit sa fie, dar nu a fost. Ar fi trebuit ca Educatia Gratuita sa ma faca cineva. Nu m-a facut, cel putin nu in sensul larg al cuvantului. Ar fi trebuit ca toate amorurile pasagere de prin parcuri si scari de bloc sa ma faca "barbat".  Nu m-au facut. M-au abrutizat doar.

Ar fi trebuit sa fi ramas cu ceva din toate astea. Dar nu a fost sa fie. M-au si m-am transformat temporar intr-un porc sarmant mandru ca a avut o femeie intr-o scara de bloc ce mirosea acru a pisat. Nimic mai mult.
Nu imi mai amintesc nici o atingere. Nici o soapta. Nici un parfum. De parca nu as fi cunoscut nimic din toate acestea. Unde au disparut toate fetele bune si discrete din scara blocului?

  Ar fi trebuit sa ma insor cu gagica din liceu, ca era fata de familie si avea un viitor de aur in fata. N-am facut-o  nici pe asta. Desi "trebuia". Ajuns tanar profesor, trebuia sa ma integrez in sistem. Sa accept spaga oferita de cei ce ma "respectau" afisand un zambet slinos. Sa fiu atent pe cine pic. Sa "intervin" unde trebuie atunci cand trebuie. Si chiar trebuia.  Dupa care, trebuia deasemenea sa pozez in om serios. Ca sa fiu "respectat".

In fata atator "trebuie" si mai ales a atator "nu trebuie" am clacat. La timp, as spune acum. Am clacat intelectual cred. Si am spus NU. Adica am lasat totul balta, mi-am luat lumea in cap. Am lasat societatea romaneasca "care m-a format" sa se descurce (sau nu) cu al sau TREBUIE. Pe ai mei deasemenea, ca tot au stiut ei dintotdeauna ce trebuie si mai ales ce nu trebuie. Am lasat-o si pe gagica mea din liceu sa se marite cu cine trebuie. Daca trebuie...I-am lasat si pe dascalii mei sa faca ce trebuie. Si au facut exact ce trebuie. Unii, este drept, s-au imbolnavit prematur. Fiindca parte din spaga primita (tigari, cafele si whisky) nu era buna si TREBUIA certificata inainte de a fi oferita.

Mi-au trebuit inca douazeci de ani ca sa uit tot ce TREBUIE si, mai ales ce NU TREBUIE. Si cred ca am uitat. Nu, nu va scriu dintr-un pat de spital si nici de la inchisoare. Adica am supravietuit foarte bine fara eternul TREBUIE asa cum imi fusese el injectat in trecut. Cel impus din exterior. Inlocuindu-l cu un minim TREBUIE de natura interioara si ... egoista din multe puncte de vedere.

Acum nu mai TREBUIE nimic, in afara de a face ce-mi place si a-mi respecta propria moralitate (asa cum o inteleg eu, Kant, Schopenhauer si altii sa imi dea pace). Fac ce fac fiindca imi place, nu fiindca trebuie. Ci doar fiindca ma amuza. Nu ma mai apropii de "fete de viitor" fiindca trebuie si evit orice scari de bloc, parcuri si locuri publice. Ci doar fiindca uneori se intampla pur si simplu iar eu rezist oricarei incercari sentimentale, doar tentatiei nu.  Se intampla sa te simti aproape de o femeie si sa vrei sa devii pompier ca sa ai sansa de a o salva. Sa te simti atat de aproape incat sa nu mai conteze ca nu trebuie.  Chiar daca este o minciuna adevarata si tu esti cel care are nevoie sa fie salvat, nu ea. Dar femeilor le place sa le spui adevarul atunci cand le minti fiindca cei mai multi cand le mint, le mint si atat. Sau poate atunci cand crezi ca le minti... Dar nu va explic mai mult. Fiindca nu (mai) trebuie.

Ce ramane dupa ce toti "TREBUIE" s-au dizolvat? Pentru mine ramane un singur TREBUIE.
Trebuie sa ma simt bine de fiecare data cand imi vad figura in fata oglinzii la intalnirea zilnica cu Colgate si Gillette. Veti spune ca traiesc intr-o lume fara "idealuri". Dar nu (mai) trebuie
 sa va ascult.

Doar atat. Daca am ratat vreun alt TREBUIE, promit sa il am in vedere la urmatoarea reincarnare. Momentan ma stradui sa imi termin cafeaua fara sa aprind vreo tigara fiindca m-am lasat de fumat.    

Facebook si iluziile unui singur click

Cred ca nu mai este un secret pentru nimeni ca Facebook reprezinta mult mai mult decat o platforma de socializare. Este un fenomen "à grand echelle". Numarul sau de utilizatori creste in mod constant. Profitul sau deasmenea. A devenit practic de neconceput ca o persoana cu o varsta cuprinsa intre 14 si 60 de ani (statistic vorbind, limitele de varsta pot varia) sa nu posede un cont Facebook. E ca si cum nu ai avea buletin de identitate - adica inadmisibil. Dar sa las generalitatile pe care le stiti cu totii si sa trec la subiect. Sa incerc deci sa raspund la urmatoarea intrebare: De ce este Facebook atat de popular? Sau, altfel formulat, care a fost cu adevarat sclipirea de geniu a lui Mark Zuckerberg ce a dus la aparitia acestui nou Eldorado in Silicon Valley? Veti spune ca functia primara a Facebook este comunicare si, in mod evident, toata lumea vrea sa comunice in timp real si gratuit. De acord, Facebook ofera acest serviciu de comunicare: editor de mesaje, posibilitate de teleconferinta etc. Dar nu cred ca acestui tip de serviciu i se datoreaza popularitatea. Sa ne gandim la Skype.  Indeplineste exact aceeasi functie (dar nimic in plus) si este disponibil (si gratuit) pentru o multitudine de platforme. Deci, probabil ca Facebook ofera "ceva" in plus fata de Skype. Si...chiar asa si este. Pe langa functia primara a comunicarii Facebook a implementat in mod extraordinar de subtil o functie psihologica, subliminala. Facebook hraneste iluziile individuale ale fiecarui utilizator si le transforma in mod abil in cash. Exact, Facebook este o masinarie a iluziilor. Modul sau de functionare si butoanele "subliminale" pe care le acceseaza in mintea utilizatorilor este suficient de subtil si complex pentru a nu putea fi devoalat in intregime de acest articol. Dar iata cel putin cate ceva din modul sau de functionare. Cheia este simpla. Oamenii au nevoie sa simta ca viata lor mica si efemera conteaza. Tocmai fiindca in lumea reala nu prea conteaza de fapt. Oamenii au o nevoie acuta sa nu fie singuri fiindca majoritatea mediocra asociaza intotdeauna singuratatea cu tristetea, nu cu reflectia.  Facebook a inteles perfect aceasta nevoie si a inventat un substitut virtual drept leac pentru singuratate: "prietenii" virtuali. Ideea este pur si simplu geniala. Imaginati-va ca este Duminica dupa amiaza si sunteti singur cuc in apartamentul Dvs. ce apartine de fapt bancii la care mai aveti de platit rate inca vreo treizeci si ceva de ani. Desigur, aveti doi, trei, patru prieteni. Care isi platesc si ei ratele la banca, se mai injura cu vreun coleg la servici sau pur simplu aluneca pe scari si isi luxeaza o glezna.  Probabilitatea ca ei sa fie disponibili exact in momentul de apogeu al singuratatii dumneavoastra de Duminica dupa amiaza este oarecum modesta. Desigur, ii puteti suna dar este posibil ca din vocea lor sa razbata un dezinteres greu de mascat... De aici si dificultatea. Aveti nevoie sa vorbiti cu cineva. Despre dumneavoastra, desigur. Despre ce film ati vazut ieri, despre o carte ce vi s-a parut mai interesanta decat...alta carte. Despre ce v-ar placea sa mancati la cina, despre ce nu v-ar placea sa mancati la micul dejun etc. Ma rog, chestii importante, desigur. Dar prietenii reali, desi au nevoi similare, nu si le pot sincroniza cu ale dumneavoastra....Deci blocaj total, tristete mare. Sub soare. Aici intervine solutia geniala a Facebook. Prieteni...virtuali. De ce este o solutie geniala? Fiindca odata ce "prietenia" a fost acceptata cu un click, prietenii virtuali "vad si asculta" tot ce ai tu pe suflet.... Fiindca asa merge prietenia pe Facebook. Vezi tot ce posteaza "prietenii" tai fiindca nu ai de ales...deci te poti "exprima" oricand ai chef fiind sigur ca nimeni nu te poate ignora. Fiindca "prietenii" virtuali nu dorm.
In plus, forta suplimentara si extraordinara a acestui tip de socializare o constituie... imaginile. Esti singur, iti vine sa fredonezi o romanta de inima albastra.... Hopa, arborezi un zambet plasticizat,tragi o poza cu telefonul portabil in fata oglinzii si o incarci pe Facebook....Dupa care astepti cu sufletul la gura "reactiile prietenilor". Un like, un comentariu: ce mishto arati!, ce tricou frumos ai, de unde-l ai? Pana citesti toate comentariile, te mai uiti oleaca pe "peretele" prietenilor sa vezi ce mai e nou in viata lor si eventual sa te asiguri (in mod nerostit, bineinteles, ca doar de prieteni vorbim) ca viata lor e la fel de mica si de plictisitoare ca a ta....se face Duminca seara. Esti salvat. A trecut ziua. Si n-ai fost singur! Te-ai ... "socializat". Pe Facebook. De maine o iei de la capat. Inca o saptamana de lucru in care vei putea "posta" doar in pauza de masa, alte emotii, alte postari ale "prietenilor" si multe alte vesti ce se vor raspandi cu iuteala de fibra optica... Iata deci cum hraneste Facebook iluzia ca nu suntem singuri chiar atunci cand de fapt suntem singuri. Si fiindca acesta este un aspect extrem de sensibil al naturii umane, imposibil de ignorat, Mark Z. a devenit miliardar.

Dar acesta nu este singurul mod in care Facebook transforma psihologia maselor in $. Facebook are un succes enorm fiindca ofera un fel de tratament paleativ pentru ratare. Mai exact, iti hraneste iluzia contrarie dar virtuala ca nu esti ratat desi semnele ne-virtuale indica tocmai contrariul. De exemplu, amicul X si-a dorit cand era el mic sa se faca astronaut, pompier sau judecator cand se face el mare.... Dar soarta potrivnica a fost nemiloasa cu el. Fiindca a crescut marisor si nu a devenit nici astronoaut, nici pompier, nici judecator. Si il doare. In fiecare clipa. Fiindca simte ca destinul l-a tras in piept si ca nu s-a realizat. Facebook are o solutie si pentru el. Fiindca amicul X posteaza poze si linkuri cu astronauti de succes (cum ar fi putut si el sa fie!), cu pompieri neinfricati ce salveaza femei frumoase imbracate in camasute de noapte si chestii justitiare de genul: ii anunt pe toti prietenii mei de Facebook ca am inceput curatenia de iarna, toamna etc. iar cei care nu iubesc pompierii sau fac mishto de astronauti sa se dea singuri "unfriend" (ca nu care cumva sa ajung eu sa fac dreptate!).

Serios vorbind acum, amicul X este un idiot. Un idiot trist insa. Dar util. Fara cei ca el, Facebook ar da faliment....

Imi permit sa generalizez un pic ultima afirmatie. Daca oamenii nu s-ar mai simti atat de singuri, daca ar invata sa fie ocupati si atunci cand nu au nimic de facut, daca si-ar accepta mai usor propriile ratari, Facebook ar deveni inutil. Sau cel putin, mult mai putin popular. Daca descoperiti vreun viciu de rationament, va rog sa comentati. Dar nu care cumva sa imi dati friend pe Facebook. Fiindca ar insemna ca nu ati inteles nimic din randurile de mai sus.

Camera 276

In jurul orei zece, imi iau in primire rezidenta de inceput de weekend - camera 276. Mica, cocheta, varuita in alb si echipata cu toate prostiile digitale ale secolului 21: televizor cu ecran plat, interfon, internet plus un buton mare si rosu. Ca sa chem imediat o infirmiera in caz "de urgenta". Remarc cu o satisfactie smechereasca ca accesul la butonul rosu nu este restrictionat ca in tren de vreo inscriptie "tout abus sera puni". Dar, nu abuzez. Fiindca nu am chef sa schimb politeturi cu infirmiera si fiindca ceea ce consider eu drept urgent nu are nici cea mai mica importanta pentru ea.

Ma imbrac fara graba cu echipamentul din "dotare", halatul verde, bonetica semi-transparenta pentru par (atat cat mi-a mai ramas) si niste sosonei albi dintr-o panza tot semi-transparenta. Am ceva de asteptat. Este Vineri si, nu stiu cum se intampla, dar Vinerea toata lumea se inghesuie pe culoarele clinicii Saint-Augustin. De ce? Habar nu am. O fi vreo alta lege a lui Murphy. Sau poate pur si simplu un diagnostic necrutator pus Vinerea este suportat cu mai multa usurinta fiindca...urmeaza weekendul. Deci astept...Ca doar de aia se cheama ca sunt pacient...Am tot timpul sa reflectez intre cei patru pereti albi si cocheti...Matematic vorbind, cazul meu e simplu. O probabilitate de 50 % sa fie doar o alarma falsa si restul de 50 % ... sa ma duc dracului. Ori, ma rog, sa schimb dimensiunea ca in Star Trek. Deci, nimic ingrijorator. In teorie. In practica, asteptarea ma termina. Voiam sa aflu cat mai repede daca la anul voi putea construi laboratorul de microfluidica cu jumatatea de milion de euro proaspat primita drept finantare de la Republica Franceza. Daca voi apuca sa vad reactiile comunitatii stiintifice cand voi publica articolul despre convectia Rayleigh-Benard in fluide viscoplastice ce va desfiinta cam un deceniu de cercetare in domeniu. Si multe altele... Timpul incepe sa treaca ceva mai usor in momentul in care incep sa ma concentrez la zgomotele de pe culoar si la soaptele rasunand din rezervele vecine. Tocmai se aude zgomotul unui scaun cu rotile si un ciocanit la usa vecina. "Bonjour Monsieur, on est venu vous chercher pour le bloc operatoire".  Vocea infirmierei este aproape vesela, de parca ii propune vecinului meu o iesire in oras. Domnul se conformeaza dar se simte in vocea lui ca nu e deloc entuziasmat. Invizibilul scaun cu rotile se porneste din nou pe huruit pe pardoseala si inteleg ca infirmiera pleaca catre ascensor cu incarcatura macinata de temeri si sperante. Ii urez succes in gand - un fel de solidaritate muta a clientilor blocului operator. Alte doua infirmiere incep sa faca curatenie in camera tocmai eliberata si sporovaiesc fara incetare vrand parca sa acopere zgomotul veselei pe care o strang de pe masa pacientului. "Oh, le pauvre, c'est deja sa troisiemme intervention ... il tiendra plus...Il l'ont deja enleve motie du ses ventres...". Vocea infirmierelor nu are insa nimic zeflemitor. Ba deslusesc chiar o umbra de compasiune bine mascata in tonul indiferent. Le inteleg. Pentru ele este doar un caz. Viata altora e o chestiune abstracta pentru fiecare dintre noi. In sensul ca, desi educati sa o respectam (in unele tari zise civilizate doar, ce-i drept), in realitate ne obisnuim cu ideea ca oamenii mor iar moartea lor se transforma treptat in fapt divers. Asta pana ... vine vorba de viata noastra. Fiindca viata noastra este, prin definitie, cea mai importanta. Asa ca cele doua infirmiere faceau si ele conversatie ca sa vina weekendul mai repede. Imi vine in minte Kundera. Superficialitatea si usurinta insuportabila a fiintei umane. Dar aici, in Franta, natura umana a fost si ea supusa rigorilor Republicii devenind astfel (si oarecum impotriva firii lucrurilor) ceva mai suportabila. Bolnavii sunt tratati cu respect si uneori compasiune. Desi cam pe toata lumea o doare undeva ca tu pleci oleaca sa-ti vezi stramosii, nimeni nu ti-o arata in mod ostentativ. Fiindca ti-ai platit asigurarea medicala si republica are grija sa primesti serviciul pentru care ai platit.  Deci, sfarsesc prin a accepta usurinta naturii umane. Fiindca aici este deghizata in mod acceptabil si conform sumelor pe care le platesti la asigurare. O prietena imi povestea ca natura umana poate imbraca forme mult mai hidoase in spitalele romanesti. Nici nu se prapadise bine maica-sa pe patul de spital ca o infirmiera zeloasa cu aspect de balena esuata i-a si suflat perna de sub cap lipindu-i in acelasi timp un leucoplast jegos cu un numar pe picior. Evident, batranei aflate deja pe undeva pe la portile Raiului, ii cade capul intr-un mod oarecum dizgratios pentru o Doamna - v-a trecut vreodata prin cap ca mortii nu mai au nici eleganta, nici maniere? Apostrofata, infirmiera explica ca trebuie sa spele perna si ca oricum decedatei nu-i mai foloseste....Asta da natura umana. Mai sa-ti vina sa devii criminal profesionist, nu alta!  E drept, daca s-ar intampla una ca asta in clinica St. Augustin, Bastilia ar fi incendiata inca o data. 

Astept...timpul trece din ce in ce mai greu. Realizez cum am ajuns de fapt aici. Viata de erou romantic, ce grotesc. Nopti pierdute pentru a descoperi adevarata fizica, sute de tigari si hectolitri de cafea. La care adaug cu sinceritate de condamnat si cateva rauri de bere...Deci, de ce sa ma plang? Mi-am facut-o cu mana mea si am ajuns campion al irosirii .... prin lucrul manual. Incepe sa nu imi mai fie frica si simt ca pot accepta surazand si celelalte 50% probabilistice ale "verdictului". Imi este doar ciuda ca daca-mi iau jucariile si ma curat, la in spate o groaza de angajamente neonorate...Un tampit de doctorand caruia i-am promis ca va invata fizica de la mine vrand nevrand, un caine caruia i-am promis un tort de pate de ziua lui, o prietena careia i-am promis sa-i spun adevarul chiar si atunci cand o mint cu nerusinare, o nevasta careia i-am promis ca-i cumpar un robot de bucatarie de ultima generatie si una pereche de parinti carora le-am promis sa nu-mi irosesc viata asa cum au facut ei.... 

Cio, cioc, cioc. 

Infir(mioara) vine impingand scaunul cu rotile: "Bonjour, je m'appele Yvonne, je suis venu vous chercher pour le bloc operatoire. Vous allez bien?". Tampita intrebare in situatia de fata... Cum sa-i explic mioarei ca nu am chef de discutii? Asa ca-i raspund binevoitor: "Pour instant oui. On vera apres...".   Tot surazand, domnisoara ma debarca de pe scaunul cu rotile si ma da in primire brancardierilor ce ma instaleaza comfortabil pe un pat rulant. Ma plimba cu patul prin cateva coridoare intortocheate cale de vreo 50 m (am numarat lampile de pe tavan si am inmultit cu distanta aproximativa dintre doua lampi consecutive stipulata de una din legile Republicii franceze). Iata-ma ajuns la destinatie: blocul operator. Asistenta chirurgului ma conecteaza la aparatele de monitorizare si incearca sa faca conversatie (ah, ce simpatici sunt francezii, vorbesc in continuu chiar daca nu au mare lucru de spus - adorabil). "Vouz etez de quelle origine?" . Raspund fara chef "J'en ai plus des origines, je suis juste un pacient et pour instant votre appareil dissent que je suis encore vivant".... Am senzatia ca nu se astepta la acest raspuns. Pare derutata dar ma intreaba in continuare: "Vouz aimez la France?". Extraordinara fata! Cum dracu de i-a trecut prin minte o intrebare ca asta? Ii raspund..."Aucune idee. La France c'est quelque chose du tres complex et complique. J'aime les choses plus simple. Les filles. Les jeunes filles. Comme vous et, de preference, célibataires. Etez vous celibataire?". Domnisoara nu e incantata de raspuns. Se simte luata peste picior si are si de ce. Asa ca se grabeste sa imi conecteze perfuzia doar ca sa tac. Ma anunta deci plictisita ca imi va injecta anestezicul. O rog politicos sa-mi administreze o doza ceva mai mica decat cea a lui Michael Jackson. Dupa care mi s-a rupt filmul. 

Dupa vreo doua ore, m-am trezit teleportat parca in camera 276. Chirurgul surazator imi spune ca mi-a fotografiat intregul aparat digestiv si ca nu am nimic "serios" (adica, tradus din limbaj medical, ca nu crap inca). Il rog frumos sa nu puna pozele pe Facebook. Adauga imediat ca trebuie sa devin baiat cuminte: mese regulate, fara alcool, fara tabac, somn minim 8 ore. Promit sa ma fac baiat cuminte, ma imbrac rapid si ies din spital ca din prastie. Ma intersectez pe culoar cu infirmiera ce m-a anesteziat - tocmai isi terminase programul. Ii multumesc pentru anestezie si ca nu m-a trimis sa-l intreb pe Michael se sanatate si ii clarific misterul asupra originii mele: Je suis scientifique et toutes les autres origines ont perdu leur importance, il y long temps. Et vous etez un belle fille. Qui c'est bien plus important... Discutia s-a oprit aici fiindca tocmai o vad pe nevasta-mea ce venise sa ma ia acasa. I-am promis doar un robot de bucatarie care gateste absolut tot!      

O lume fara eroism

Recunosc in modul cel mai deschis cu putinta ca traiesc intr-o lume fara eroism. Fiindca eroii mei nu mai exista. Sau poate nici macar nu au existat ci ii inventasem eu fie din plictiseala fie pentru a pacali singuratatea. Copil fiind, tata imi parea un erou. Fiindca "rezolva" orice problema, inota ca un zmeu la Neptun dupa patru halbe de bere si fuma nu fara oarece infatuare Kent. Desigur, era in anii 80, tigarile pe care le fumai iti defineau clasa sociala. Si tata, desi la prima generatie incaltata, ajunsese "cineva" intr-o societate multi-lateral dezvoltata. Peste ani, tata s-a transformat din erou intr-un mosneag jalnic depasit de realitate: cum dracu au astia tupeul sa fure intr-o zi mai mult decat furam noi pe vremuri in 5 ani? Incet incet, armura eroica a inceput sa se descompuna bucata cu bucata pana in moentul in care am realizat ca ... nici macar prieteni adevarati nu putem fi. Fiindca el a vrut intotdeauna sa ma "realizez" iar eu am voit sa fiu liber. Tata a fost deci primul erou ce s-a transformat fara voia sa in ne erou. Si nu simt nici macar nevoia sa ii cer scuze. Fiindca stiu ca nu as fi sincer daca as face-o, mai bine tac. Il las sa ma deteste in tacere asa cum numai un tata erou imbatranit stie s-o faca.

Au urmat mai apoi eroii mei intelectuali. Einstein, Feinmann, Goethe, Schrödinger, Galois si multi altii. I-am parasit si pe ei. Nu, pe ei nu i-am anulat. I-am demitizat doar. In momentul in care am incetat sa doresc sa fiu ca vreunul din ei si am inceput lupta pentru a deveni eu insumi. In ignoranta mea raman totusi indiferent. Stiu ca nu voi vedea niciodata poate acel colt de Eden al cunoasterii in care ei isi savurau in mod natural cafeaua sau ceaiul de dimineata, dar nu-mi pasa. A fi eu insumi e o chestie pe cat de egoista pe atat de complexa: imi ia practic tot timpul.

Ultimul erou cazut din panteonul de carton si tabla zanganitoare este de fapt un erou anonim. Sau mai degraba virtual. Nu l-am cunoscut niciodata in persoana dar am crezut ca-l cunosc spiritual. Refugiat si el ca si mine in diaspora departe de apele tulburi ale Dambovitei si primitivismul ancestral mioriotic, asa zisul meu erou conducea (in mintea mea cel putin) o miscare de avangarda. Vorbea si scria romaneste despre lucruri total necunoscute in spatiul Daciei Felix: civism, toleranta, valoare adaugata, introspectie culturala si multe alte minunatii ce nu credeam vreodata ca au vreo traducere exacta in Limba Romana. I-am acceptat fara sovaire pozitia de lider eroic si multumeam in fiece clipa providentei ca a vorbi si a scrie romaneste nu si-a pierdut in intregime sensul. Si aveam toate motivele. Ultimul meu erou (fiindca da, dupa cum am scris in titlu, eu traiesc acum intr-o lume fara eroi) purta o armura impenetrabila: inteligenta sclipitoare, o diplomatie fina oarecum atipica spatiului mioritic, persecutat de fostul regim, militant permanent impotriva oricarei forme de dictatura scolit in timpurile glorioase ale Epocii de Aur, self made man, intreprinzator, mare sufletist si profund sensibil la suferintele celor multi, mare iubitor de pescuit, familist convins etc. Adica tot ce poate da mai bun speta umana...Acest ultim erou a devenit antierou doar atunci cand am inteles ce afacere rentabila iti ofera aura de erou. Poti manipula persoane in liniste exact ca pe o tabla de sah. Ii responsabilizezi dupa care dai o tura la pescuit si-ii lasi sa se descurce. Poti redefeni valoarea adaugata cand iti prieste si exact cum iti prieste. Cei ce iti demonstreaza ca ceva "e putred in Danemarca" pot fi eliminati relativ usor. Prin desfiintare. Fie ti-ai pierdut reperele din cauza vietii personale si a stresului sustinut, fie te-ai departat de "adevaratele" idealuri epuizat in intregime de prorpiul ego fie, fie, fie.... Adica, acest gen de erou nu se inseala niciodata. Cand lucrurile inceteaza sa mai functioneze, tu esti cel care te inseli.
Dupa cum am scris deja, ultimul meu erou era un as al dialogului. Te putea convinge oricand ca albul e negru si ca pamantul e plat. Si o facea cu o asemenea bunavointa paternala ca te-ai fi simtit un ticalos detestandu-l. Era ca si cum ai detesta un arhanghel. Deci, ce i-a adus caderea atunci? Imprudenta de a minti fara sa clipeasca fiind prea sigur ca nimeni nu se va prinde. Imprudenta de a ii folosi pe cei din jur. Imprudenta de a-si bate joc de regulile de el instituite.
Astfel sfarsi deci si ultimul meu "erou"... Nimic glorios, stiu.

Odihneasca-se totusi in pace si cu valoare adaugata...

Eu, dupa cum va spuneam, nu mai cred in eroi. Si promit sa fiu mult mai circumspect de fiecare data cand voi avea impresia ca admir mai mult de trei lucruri la aceeasi persoana.