samedi 12 octobre 2013

Mitul “educației gratuite” sau…cum nu m-am “realizat” (Prima cădere)


Ma trezesc pe la doua noaptea scaldat in sudoare si respirand cu greutate. Maine dau Treapta a Doua la Liceul “Vasile Alecsandri” (LVA) din Galati si examenul la “Romana” e programat la ora 8. Eu trebuie sa ies pe usa la 6.30 ca sa ajung pe jos la liceu – imi raman doar patru ore pentru “recapitularea generala”. Realizez ca imi lipseste un “comentariu” despre junimisti. Am uitat sa il cer Domnisoarei T. – colega mea de banca, confidenta, prietena si muza mea absoluta in anii de liceu. Intru in panica, ma simt ca un condamnat ce isi asteapta executia iminenta. Fiindca tata  imi amintea cu fiecare prilej ca daca pic Treapta a Doua la LVA si ma trezesc la vreun liceu “agro-zoo-boo”, s-a ispravit cu mine, imi ratez in mod iremediabil viitorul… adica mai plastic spus…”ma ia mama dracului”. Negasind vreo solutie si incapabil fiind sa reproduc limbajul de lemn al comentariului lipsa, ma gandesc cum sa compensez rezultatul final cu examenele de “Mate” si “Fizica”…Aud in schimb o soapta salvatoare: “Nuuu, chto ty delaete? Idi spatzi!” (- Dar’…ce faci? Culca-te! – rusa). Incep sa ma prind ca totul este de fapt doar un cosmar. Nu poate fi vorba de Treapta a Doua, fiindca in 1991 nu cunosteam nici un vorbitor de rusa si, chiar daca as fi cunoscut vreo unul, pe atunci nu as fi inteles ce spune, ori acum intelesem totul perfect!  Realizand ca de fapt, in agitatia mea, imi trezisem sotia, incep sa ma calmez putin cate cate putin…Uraaa, nu dau Treapta a Doua, ce usurare ca totul a fost doar un cosmar!
Suntem de fapt in 2012, nu in 1991 si … la vreo cateva mii de kilometri de Galati. Si in 1991 chiar luasem Treapta a Doua (si chiar la LVA), ceea ce explica de ce pana in 2012 nu m-a luat “mama dracului”. Dar de dormit nici ca mai pot. Stau cumintel cateva minute cat sa adoarma “sefa” la loc, dupa care ma furisez tiptil in birou. Imi fac o cafea si incerc sa inteleg ce au atat special aceste amintiri de se incapataneaza sa iasa la suprafata taman peste 21 de ani, cand ti-e lumea mai draga.
Nu ma incumet sa analizez modul in care amintirile sunt stocate si gestionate de creierul uman, prioritatile acestora si mecanismul complicat prin care “ies la suprafata” peste ani. Stiu ca aceasta problema este prea complicata si ca ma depaseste complet. Incerc deci ceva mai simplu. Sa inteleg de ce aceste amintiri au supravietuit aproape intacte atatia ani.
Ce a fost de fapt atat de… special in anii de liceu? Vreau sa zic in afara de Domnisoara T. De ea imi amintesc si acum cu placere si emotie (purta o rochie roz, avea parul buclat, pielea alba, interpreta divin Sonata Lunii la pian…). Aceasta amintire va fi intotdeauna placuta si calda, deci nu vad deci cum mi-ar putea creea cosmaruri…dupa 21 de ani.  Trebuie sa fie vorba de altceva… Pe langa idila mea wertheriana ma mai ocupam cu toata “seriozitatea” varstei de inca ceva: sa ma “realizez”….prin “educatie”. Prin “educatie gratuita” – adica ieftin si bun!
Stiu ca ma veti intreba imediat ce insemna sa ma “realizez”, asa ca ma conformez si va ofer doua definitii (oarecum complementare) in loc de una. Prima definitie (veti vedea mai apoi ca nu era nici pe de parte cea “corecta”) imi apartinea: sa ma insor cu Domnisoara T. , sa devin fizician, si sa improvizez solouri la chitara. Definitia “pe bune” (adica cea corecta) era cu totul alta in societatea in care traiam si familia a fost cea care mi-a adus-o in mod solemn la cunostinta.
Trebuia musai sa intru la o facultate “cu viitor” (adica fie Medicina, fie Arhitectura, fie Drept fie A. S. – ingineria intrase deja in “declin”, desi cu cativa ani in urma era bataie pe locuri), sa obtin un “post bun” dupa aceea, sa imi fac muuuulte “relatii” (adica sa cunosc un medic bun pentru fiecare tip de simptome, sa fiu “prieten” cu cati mai multi avocati si judecatori, sa am “cunostinte” la Consilul Judetean etc. ), sa ma insor cu o fata “de familie buna” si “cu situatie” (ca sa fiu si eu “in rand cu lumea”), sa imi cumpar apartament, garaj si masina deci pe scurt sa imi fac “un rost”, sa fiu si eu “cineva”.
Toccata lui Bach, suferintele tanarului Werther si primul sarut nu au intrat niciodata in aceasta numaratoare meschina.
Ca multi altii, si eu mi-am inceput lungul drum catre “realizare” (incercand sa merg pe varianta “corecta”, desigur) odata cu “Treapta 1”, in 1989. Fiindca trebuia sa intru “musai” la cel mai bun liceu din oras (LVA) pentru un viitor luminos, m-am trezit in clasa a opta cu un meditator la Limba Romana (gasit prin “cunostinte”) cu o reputatie foarte buna (te invata exact “ce se cere” la LVA). Doamna Profesoara de Romana imi dicta “comentarii”, eu trebuia sa le invat pe de rost. In total vreo cateva sute de pagini de “comentarii” – cumplita inutilitate. Asa ca am ajuns sa detest invatatul in general si literatura romana in special de la o varsta frageda. In special pe Eminescu, fiindca era “cel mai mare poet” (Arghezi era doar unul dintre “cei mai mari”…) si in plus, comentariul poeziei “Mai am un singur dor” masura vreo 60 de pagini scrise marunt.
Odata intrat la LVA, lucrurile au devenit si mai “serioase”. La inceputul clasei a noua, aproape fiecare dintre noi avea cariera deja aleasa (cu mici exceptii). Se facusera deja grupele de “medicinisti”, de “economisti” si de “juristi” si “bursa” meditatiilor isi deschisese portile: mate, chimie, fizica, biologie, istorie. In mod cu totul extraordinar, adolescentii de 14 ani ce abia isi pusesera jucariile in sertar, aveau cariera deja “decisa” pana la pensie.
Domnisoara T. fusese “programata”  sa fie medic, lucru ce ma amuza teribil fiindca mi-o imaginam intr-un halat alb foarte scurt si foarte transparent iar pe mine drept “pacient” etern.
Aproape 80 % dintre fostii colegi, chiar fac acum ceea ce fusesera programati sa faca…numai eu nu am ajuns niciodata “pacientul” Domnisoarei T…
Eu fusesem programat pentru Academia de Studii Economice (ASE) in urma unui “consiliu de familie” (trebuia sa “intru” in Economia Capitalista, predata de fostul Prof. de Constituie a Republicii Socialiste Romania) in care s-a decis ca numai cu ASE-ul ne putem realiza in economia de piata. Mie aceasta profesie nu imi spunea nimic (o floare pentru Domnisoara T. valora in mintea mea cam tot atat cat un Mercedes E Klass), dar fiindca se cerea si “mate” (materie care intamplator imi placea aproape la fel de mult ca fizica si nu imi solicita un efort special) nu m-am opus imediat. Si in plus, idila cu Domnisoara T. ma absorbise in intregime.
Treapta a Doua era a doua “mare cumpana” in drumul spre “realizare” si trecerea ei cerea: romana, matematica si fizica – toate la superlativ. O chestie foarte, foarte serioasa, fiindca atunci se decidea daca termini liceul la LVA s-au pe la “agro-zoo-boo” (ceea ce insemna iesirea din cursa catre “realizare”) – am fost invatati ca asa ceva ar fi o catastrofa). La romana…, inca un set interminabil de “comentarii”…ticluite “la nivel de LVA” de data asta (ceva moi putine pagini cred dar cam tot pe acolo). Piata meditatiilor era infloritoare in pragul Treptei a Doua – se castigau masini si apartamente (halal educatie…”gratuita”). Se putea plati in lei, in “atentii” (inca mai mergea plata in natura) in servicii (asta daca parintii tai aveau vreun serviciu de oferit) si…chiar in valuta (asta doar pentru copiii noilor emanati si a noilor “oameni de afaceri”, nu pentru muritorii de rand). Mde… nu existau inca carduri Visa si American Express. Dar, oficial, educatia era inca “gratuita”.
Domnisoara T. isi “cumpara” portia de “comentarii” chiar de la o vecina de bloc (profesoara cu reputatie) care le vindea “en gros” si “en detail”, dupa putiinta fiecarui cumparator de “educatie gratuita”. Eu, copiam comentariile de la Domnisoara T. – imi parea ridicol sa platesc pentru a invata pe de rost tot felul de gogomanii fara cap si fara coada doar fiindca “asa se cere”. Ne faceam ca invatam comentariile impreuna. Aiurea. Din motive lesne de inteles (mi se parea ca devine din ce in ce mai frumoasa, de la o zi la alta – de fapt chiar devenea), studiul nostru era lipsit de orice eficacitate dar…plin de emotii si farmec. Reuseam astfel sa ignor stupiditatea invatatului pe de rost, fiindca “asa se cere” in invatamantul “gratuit”, lumea amorfa postdecembrista in care traiam. Totusi, lucrurile erau inca suportabile – nu mi se spusese inca in mod direct nici ca pasiunea mea pentru fizica miroase a paguba, nici ca pasiunile nu prea au nimic de-a face cu “realizarea” si…nici ca iubirile adolescentine nu au nimic in comun cu “viata reala”…Idila cu Domnisoara T. continua nestingherita, pasiunea mea pentru fizica la fel.
Odata trecut si de Treapta a Doua, ar fi trebuit sa intru pe ultima suta de metri a cursei pentru “realizare”…bac plus admitere la facultate (pentru post gasea familia niscaiva “relatii” dupa aceea).
Fabrica de fum, pardon, fabrica de meditatii mergea din plin. Domnisoara T. avea lunea meditatie la biologie, miercurea la chimie si vinerea la fizica. Nu prea mai reuseam sa ne vedem, invatatul pentru “realizare” o absorbise cu totul. Ea tocmai intrase in cursa pentru realizare…eu ma simteam deja tras pe dreapta chiar inainte de a ma alinia la start. Nu am reusit sa ma aliniez trendului, am ramas la pasiunea mea inutila pentru fizica – spre disperarea familiei ce ma vedea deja ratat.
Sfarsitul clasei a zecea a insemnat deci inceputul sfarsitului…Devenea din ce in ce mai clar ca nu ma pot “integra” in sistem, ca sunt “neprogramabil”, ca ceva nu este in regula cu sistemul meu de operare. Eu nu voiam sa fac ceva “rentabil”, sa ma “realizez” ci doream sa imi urmez propriile pasiuni – unele dintre ele bizare, recunosc. Voiam sa devin fizician (chestie ce imi cerea doar sa fiu natural, romantic si curios – nimic mai mult), desi stiam ca “nu este rentabil”.  Ca veni vorba…care este “rentabilitatea” unei trairi, a unui sarut? Educatia noastra “gratuita” ne pregatea sa ne integram intr-o societate corupta, amorfa si terna in care visurile, pasiunile, trairile si primul sarut sunt doar nerozii inutile ale varstei.
Am devenit deci un inadaptat, ma simteam inconjurat de androizi dinainte programati pentru un succes iluzoriu. Societatea si mentalitatea pe care tocmai incepusem sa le inteleg imi pareau o mlastina ucigatoare de visuri (sa fii in rand cu lumea, sa nu iesi in evidenta, sa faci ce ti se spune si cum ti se spune, sa nu critici, sa nu te “dai mare” cu cunostintele si lecturile tale, sa “asculti” pe cei mai mare in grad, sa nu te contrazici cu profesorii etc.).
Educatia noastra “gratuita” nu avea nimic de-a face cu schimbarea acestei mentalitati; din contra,  invatam doar pentru a supravietui acestei mentalitati si pentru a ne integra in clubul “realizatilor” (cu apartament, masina si cunostinte) navigand abil in mlastina postdecembrista. Am decis in consecinta ca nu am absolut nici un chef sa ma “realizez”, lucru ce mi-a declansat intreaga energie dar…intr-un mod destructiv.
Primul lucru pe care l-am distrus a fost cel la care tineam de fapt cel mai mult: relatia cu Domnisoara T. Cu un cinism si o cruzime pe care numai disperarea ti le poate induce, am declarat-o pe Domnisoara T. …de cealalta parte a baricadei. I-am pus eticheta: “voi mergeti cu valul”, in timp ce eu “merg pe val”. Complet neadevarat, eu tocmai devenisem “scafandru” de adancime, micul meu univers se scufunda de fapt si nu mai mergeam nicaieri si nicicum. O ranisem doar din disperare, o disperare pe care nu am stiut sa o controlez si pe care nu i-am putut impartasi-o la timp. Incepuse pentru mine o noua era: nimic nu are sens, fiindca totul este pre-programat. Din ruptura cu Domnisoara T. aveam sa imi revin (desi in intregime nu mi-am revenit niciodata, si acum ma incearca sentimente de tristete, nostalgie si vinovatie) doar peste multi ani. Incepusem sa imi dispretuiesc colegii “robotei” (ironia si cinismul meu fata de ei devenisera proverbiale), profesorii care ne bagau cunostintele in cap cu lopata (“gratuit” dar…contra cost) pentru a intra la facultate fara a ne fi vorbit vreodata despre cultivarea propriilor pasiuni, despre idealuri, despre normalitatea banala la care aspiram, normalitate  incompatibila cu spaga de toate zilele atat de populara in acei ani.
Nu cunosc nici un alt rezultat al unei “educatii” (gratuite sau nu) mai teribil (din punctul meu de vedere) decat cel descris mai sus- moartea visurilor, simtamantul ca nimic nu are sens, ca nimic nu este “pe bune” findca totul este deja programat. Da, o “gratuitate”  platita cu un pret prea mare (si nu ma refer aici la taxele platite de famiilile noastre pentru aceasta “gratuitate”). Platita cu pretul deziluziei, al lehamitei si al renuntarilor temporare.
Tocmai avusese loc Prima Caderea. Despre A Doua Cadere va voi povesti intr-un episod viitor, educatia mea “gratuita” abia incepuse, mai aveam multe “de invatat”.
Epilog:
Marea majoritate a fostilor mei colegi de liceu fac acum ceea ce au fost “programati” sa faca atunci. Unii sunt buni in ceea ce fac, altii au ramas la fel de stersi si plictisitori ca in anii de liceu – dar s-au “realizat”… Foarte putini dintre cei programati au realizat totusi ca algoritmul implementat de sistem a dat gres si incearca acum, la maturitate, sa isi urmeze visurile abandonate in adolescenta. Cred ca numai ei au supravietuit cu adevarat “educatiei gratuite”!
Nu am avut niciodata ocazia sa ii explic Domnisoarei T. ce s-a intamplat de fapt si nici nu i-am spus vreodata cat de rau imi pare ca am ranit-o atunci. Si poate este mai bine astfel. Domnisoara T. oricum nu mai exista: s-a transformat in Doamna T. Dupa 23 de ani nu mai este nimic de explicat; este sufucient sa intelegem si sa acceptam sensurile propriilor amintiri.