Ce "trebuie", ce "nu trebuie" si alte lucruri inutile

Mi-a trebuit cam multa vreme sa cresc si eu mare. Si asta fiiindca am incercat din rasputeri sa cresc ca un baiat cuminte. Fiindca tata si mama asa imi spuneau mai mereu. Ca trebuie sa devin om. Ca trebuie sa fiu respectat. Ca trebuie sa invat bine. Ca trebuie sa intru la liceu. Ca trebuie sa invat bine la liceu. Ca trebuie sa fiu ascultator si sa nu raspund neintrebat la clasa. Ca trebuie sa ii respect pe profesori. Fiindca ei sunt profesori iar eu un prapadit ce se imbraca la raionul copii (pana pe la vreo douazeci si de ani). Ca dupa liceu trebuie sa intru la o facultate de viitor.  Si ca intre timp, cand cresc si io baiat mai marisor si apar anume necesitati masculine ce nu trebuiesc descrise aici, trebuie sa imi gasesc o "fata". Dar care sa fie "discreta",  fiindca tata este un om cunoscut si respectat in intregul oras si... nu se cade sa....(adica tot un fel de nu trebuie). Si ca in ultimul an de facultate trebuie sa gasesc o fata buna (mai buna ca cea dintai, desigur, fiindca de data asta gagica trebuia sa fie multifunctionala). De familie buna, cu apartament si relatii. Si ca fata trebuie sa fie gospodina. Si cuminte. Adica sa taca. Exact asa cum tacea mama si invartea lingura in oala cu mamaliga in timp ce tata isi vede de ce trebuie prin alte alcovuri. Trebuie, trebuie, trebuie. Si variantele sale: nu trebuie, nu e frumos, nu se cade, este recomandat, nu este recomandat...

Aproape douazeci si trei de ani in compania unui singur verb si a variatiunilor sale mai mult sau mai putin literare. Si ... ar fi trebuit sa fie, dar nu a fost. Ar fi trebuit ca Educatia Gratuita sa ma faca cineva. Nu m-a facut, cel putin nu in sensul larg al cuvantului. Ar fi trebuit ca toate amorurile pasagere de prin parcuri si scari de bloc sa ma faca "barbat".  Nu m-au facut. M-au abrutizat doar.

Ar fi trebuit sa fi ramas cu ceva din toate astea. Dar nu a fost sa fie. M-au si m-am transformat temporar intr-un porc sarmant mandru ca a avut o femeie intr-o scara de bloc ce mirosea acru a pisat. Nimic mai mult.
Nu imi mai amintesc nici o atingere. Nici o soapta. Nici un parfum. De parca nu as fi cunoscut nimic din toate acestea. Unde au disparut toate fetele bune si discrete din scara blocului?

  Ar fi trebuit sa ma insor cu gagica din liceu, ca era fata de familie si avea un viitor de aur in fata. N-am facut-o  nici pe asta. Desi "trebuia". Ajuns tanar profesor, trebuia sa ma integrez in sistem. Sa accept spaga oferita de cei ce ma "respectau" afisand un zambet slinos. Sa fiu atent pe cine pic. Sa "intervin" unde trebuie atunci cand trebuie. Si chiar trebuia.  Dupa care, trebuia deasemenea sa pozez in om serios. Ca sa fiu "respectat".

In fata atator "trebuie" si mai ales a atator "nu trebuie" am clacat. La timp, as spune acum. Am clacat intelectual cred. Si am spus NU. Adica am lasat totul balta, mi-am luat lumea in cap. Am lasat societatea romaneasca "care m-a format" sa se descurce (sau nu) cu al sau TREBUIE. Pe ai mei deasemenea, ca tot au stiut ei dintotdeauna ce trebuie si mai ales ce nu trebuie. Am lasat-o si pe gagica mea din liceu sa se marite cu cine trebuie. Daca trebuie...I-am lasat si pe dascalii mei sa faca ce trebuie. Si au facut exact ce trebuie. Unii, este drept, s-au imbolnavit prematur. Fiindca parte din spaga primita (tigari, cafele si whisky) nu era buna si TREBUIA certificata inainte de a fi oferita.

Mi-au trebuit inca douazeci de ani ca sa uit tot ce TREBUIE si, mai ales ce NU TREBUIE. Si cred ca am uitat. Nu, nu va scriu dintr-un pat de spital si nici de la inchisoare. Adica am supravietuit foarte bine fara eternul TREBUIE asa cum imi fusese el injectat in trecut. Cel impus din exterior. Inlocuindu-l cu un minim TREBUIE de natura interioara si ... egoista din multe puncte de vedere.

Acum nu mai TREBUIE nimic, in afara de a face ce-mi place si a-mi respecta propria moralitate (asa cum o inteleg eu, Kant, Schopenhauer si altii sa imi dea pace). Fac ce fac fiindca imi place, nu fiindca trebuie. Ci doar fiindca ma amuza. Nu ma mai apropii de "fete de viitor" fiindca trebuie si evit orice scari de bloc, parcuri si locuri publice. Ci doar fiindca uneori se intampla pur si simplu iar eu rezist oricarei incercari sentimentale, doar tentatiei nu.  Se intampla sa te simti aproape de o femeie si sa vrei sa devii pompier ca sa ai sansa de a o salva. Sa te simti atat de aproape incat sa nu mai conteze ca nu trebuie.  Chiar daca este o minciuna adevarata si tu esti cel care are nevoie sa fie salvat, nu ea. Dar femeilor le place sa le spui adevarul atunci cand le minti fiindca cei mai multi cand le mint, le mint si atat. Sau poate atunci cand crezi ca le minti... Dar nu va explic mai mult. Fiindca nu (mai) trebuie.

Ce ramane dupa ce toti "TREBUIE" s-au dizolvat? Pentru mine ramane un singur TREBUIE.
Trebuie sa ma simt bine de fiecare data cand imi vad figura in fata oglinzii la intalnirea zilnica cu Colgate si Gillette. Veti spune ca traiesc intr-o lume fara "idealuri". Dar nu (mai) trebuie
 sa va ascult.

Doar atat. Daca am ratat vreun alt TREBUIE, promit sa il am in vedere la urmatoarea reincarnare. Momentan ma stradui sa imi termin cafeaua fara sa aprind vreo tigara fiindca m-am lasat de fumat.    

Facebook si iluziile unui singur click

Cred ca nu mai este un secret pentru nimeni ca Facebook reprezinta mult mai mult decat o platforma de socializare. Este un fenomen "à grand echelle". Numarul sau de utilizatori creste in mod constant. Profitul sau deasmenea. A devenit practic de neconceput ca o persoana cu o varsta cuprinsa intre 14 si 60 de ani (statistic vorbind, limitele de varsta pot varia) sa nu posede un cont Facebook. E ca si cum nu ai avea buletin de identitate - adica inadmisibil. Dar sa las generalitatile pe care le stiti cu totii si sa trec la subiect. Sa incerc deci sa raspund la urmatoarea intrebare: De ce este Facebook atat de popular? Sau, altfel formulat, care a fost cu adevarat sclipirea de geniu a lui Mark Zuckerberg ce a dus la aparitia acestui nou Eldorado in Silicon Valley? Veti spune ca functia primara a Facebook este comunicare si, in mod evident, toata lumea vrea sa comunice in timp real si gratuit. De acord, Facebook ofera acest serviciu de comunicare: editor de mesaje, posibilitate de teleconferinta etc. Dar nu cred ca acestui tip de serviciu i se datoreaza popularitatea. Sa ne gandim la Skype.  Indeplineste exact aceeasi functie (dar nimic in plus) si este disponibil (si gratuit) pentru o multitudine de platforme. Deci, probabil ca Facebook ofera "ceva" in plus fata de Skype. Si...chiar asa si este. Pe langa functia primara a comunicarii Facebook a implementat in mod extraordinar de subtil o functie psihologica, subliminala. Facebook hraneste iluziile individuale ale fiecarui utilizator si le transforma in mod abil in cash. Exact, Facebook este o masinarie a iluziilor. Modul sau de functionare si butoanele "subliminale" pe care le acceseaza in mintea utilizatorilor este suficient de subtil si complex pentru a nu putea fi devoalat in intregime de acest articol. Dar iata cel putin cate ceva din modul sau de functionare. Cheia este simpla. Oamenii au nevoie sa simta ca viata lor mica si efemera conteaza. Tocmai fiindca in lumea reala nu prea conteaza de fapt. Oamenii au o nevoie acuta sa nu fie singuri fiindca majoritatea mediocra asociaza intotdeauna singuratatea cu tristetea, nu cu reflectia.  Facebook a inteles perfect aceasta nevoie si a inventat un substitut virtual drept leac pentru singuratate: "prietenii" virtuali. Ideea este pur si simplu geniala. Imaginati-va ca este Duminica dupa amiaza si sunteti singur cuc in apartamentul Dvs. ce apartine de fapt bancii la care mai aveti de platit rate inca vreo treizeci si ceva de ani. Desigur, aveti doi, trei, patru prieteni. Care isi platesc si ei ratele la banca, se mai injura cu vreun coleg la servici sau pur simplu aluneca pe scari si isi luxeaza o glezna.  Probabilitatea ca ei sa fie disponibili exact in momentul de apogeu al singuratatii dumneavoastra de Duminica dupa amiaza este oarecum modesta. Desigur, ii puteti suna dar este posibil ca din vocea lor sa razbata un dezinteres greu de mascat... De aici si dificultatea. Aveti nevoie sa vorbiti cu cineva. Despre dumneavoastra, desigur. Despre ce film ati vazut ieri, despre o carte ce vi s-a parut mai interesanta decat...alta carte. Despre ce v-ar placea sa mancati la cina, despre ce nu v-ar placea sa mancati la micul dejun etc. Ma rog, chestii importante, desigur. Dar prietenii reali, desi au nevoi similare, nu si le pot sincroniza cu ale dumneavoastra....Deci blocaj total, tristete mare. Sub soare. Aici intervine solutia geniala a Facebook. Prieteni...virtuali. De ce este o solutie geniala? Fiindca odata ce "prietenia" a fost acceptata cu un click, prietenii virtuali "vad si asculta" tot ce ai tu pe suflet.... Fiindca asa merge prietenia pe Facebook. Vezi tot ce posteaza "prietenii" tai fiindca nu ai de ales...deci te poti "exprima" oricand ai chef fiind sigur ca nimeni nu te poate ignora. Fiindca "prietenii" virtuali nu dorm.
In plus, forta suplimentara si extraordinara a acestui tip de socializare o constituie... imaginile. Esti singur, iti vine sa fredonezi o romanta de inima albastra.... Hopa, arborezi un zambet plasticizat,tragi o poza cu telefonul portabil in fata oglinzii si o incarci pe Facebook....Dupa care astepti cu sufletul la gura "reactiile prietenilor". Un like, un comentariu: ce mishto arati!, ce tricou frumos ai, de unde-l ai? Pana citesti toate comentariile, te mai uiti oleaca pe "peretele" prietenilor sa vezi ce mai e nou in viata lor si eventual sa te asiguri (in mod nerostit, bineinteles, ca doar de prieteni vorbim) ca viata lor e la fel de mica si de plictisitoare ca a ta....se face Duminca seara. Esti salvat. A trecut ziua. Si n-ai fost singur! Te-ai ... "socializat". Pe Facebook. De maine o iei de la capat. Inca o saptamana de lucru in care vei putea "posta" doar in pauza de masa, alte emotii, alte postari ale "prietenilor" si multe alte vesti ce se vor raspandi cu iuteala de fibra optica... Iata deci cum hraneste Facebook iluzia ca nu suntem singuri chiar atunci cand de fapt suntem singuri. Si fiindca acesta este un aspect extrem de sensibil al naturii umane, imposibil de ignorat, Mark Z. a devenit miliardar.

Dar acesta nu este singurul mod in care Facebook transforma psihologia maselor in $. Facebook are un succes enorm fiindca ofera un fel de tratament paleativ pentru ratare. Mai exact, iti hraneste iluzia contrarie dar virtuala ca nu esti ratat desi semnele ne-virtuale indica tocmai contrariul. De exemplu, amicul X si-a dorit cand era el mic sa se faca astronaut, pompier sau judecator cand se face el mare.... Dar soarta potrivnica a fost nemiloasa cu el. Fiindca a crescut marisor si nu a devenit nici astronoaut, nici pompier, nici judecator. Si il doare. In fiecare clipa. Fiindca simte ca destinul l-a tras in piept si ca nu s-a realizat. Facebook are o solutie si pentru el. Fiindca amicul X posteaza poze si linkuri cu astronauti de succes (cum ar fi putut si el sa fie!), cu pompieri neinfricati ce salveaza femei frumoase imbracate in camasute de noapte si chestii justitiare de genul: ii anunt pe toti prietenii mei de Facebook ca am inceput curatenia de iarna, toamna etc. iar cei care nu iubesc pompierii sau fac mishto de astronauti sa se dea singuri "unfriend" (ca nu care cumva sa ajung eu sa fac dreptate!).

Serios vorbind acum, amicul X este un idiot. Un idiot trist insa. Dar util. Fara cei ca el, Facebook ar da faliment....

Imi permit sa generalizez un pic ultima afirmatie. Daca oamenii nu s-ar mai simti atat de singuri, daca ar invata sa fie ocupati si atunci cand nu au nimic de facut, daca si-ar accepta mai usor propriile ratari, Facebook ar deveni inutil. Sau cel putin, mult mai putin popular. Daca descoperiti vreun viciu de rationament, va rog sa comentati. Dar nu care cumva sa imi dati friend pe Facebook. Fiindca ar insemna ca nu ati inteles nimic din randurile de mai sus.

Camera 276

In jurul orei zece, imi iau in primire rezidenta de inceput de weekend - camera 276. Mica, cocheta, varuita in alb si echipata cu toate prostiile digitale ale secolului 21: televizor cu ecran plat, interfon, internet plus un buton mare si rosu. Ca sa chem imediat o infirmiera in caz "de urgenta". Remarc cu o satisfactie smechereasca ca accesul la butonul rosu nu este restrictionat ca in tren de vreo inscriptie "tout abus sera puni". Dar, nu abuzez. Fiindca nu am chef sa schimb politeturi cu infirmiera si fiindca ceea ce consider eu drept urgent nu are nici cea mai mica importanta pentru ea.

Ma imbrac fara graba cu echipamentul din "dotare", halatul verde, bonetica semi-transparenta pentru par (atat cat mi-a mai ramas) si niste sosonei albi dintr-o panza tot semi-transparenta. Am ceva de asteptat. Este Vineri si, nu stiu cum se intampla, dar Vinerea toata lumea se inghesuie pe culoarele clinicii Saint-Augustin. De ce? Habar nu am. O fi vreo alta lege a lui Murphy. Sau poate pur si simplu un diagnostic necrutator pus Vinerea este suportat cu mai multa usurinta fiindca...urmeaza weekendul. Deci astept...Ca doar de aia se cheama ca sunt pacient...Am tot timpul sa reflectez intre cei patru pereti albi si cocheti...Matematic vorbind, cazul meu e simplu. O probabilitate de 50 % sa fie doar o alarma falsa si restul de 50 % ... sa ma duc dracului. Ori, ma rog, sa schimb dimensiunea ca in Star Trek. Deci, nimic ingrijorator. In teorie. In practica, asteptarea ma termina. Voiam sa aflu cat mai repede daca la anul voi putea construi laboratorul de microfluidica cu jumatatea de milion de euro proaspat primita drept finantare de la Republica Franceza. Daca voi apuca sa vad reactiile comunitatii stiintifice cand voi publica articolul despre convectia Rayleigh-Benard in fluide viscoplastice ce va desfiinta cam un deceniu de cercetare in domeniu. Si multe altele... Timpul incepe sa treaca ceva mai usor in momentul in care incep sa ma concentrez la zgomotele de pe culoar si la soaptele rasunand din rezervele vecine. Tocmai se aude zgomotul unui scaun cu rotile si un ciocanit la usa vecina. "Bonjour Monsieur, on est venu vous chercher pour le bloc operatoire".  Vocea infirmierei este aproape vesela, de parca ii propune vecinului meu o iesire in oras. Domnul se conformeaza dar se simte in vocea lui ca nu e deloc entuziasmat. Invizibilul scaun cu rotile se porneste din nou pe huruit pe pardoseala si inteleg ca infirmiera pleaca catre ascensor cu incarcatura macinata de temeri si sperante. Ii urez succes in gand - un fel de solidaritate muta a clientilor blocului operator. Alte doua infirmiere incep sa faca curatenie in camera tocmai eliberata si sporovaiesc fara incetare vrand parca sa acopere zgomotul veselei pe care o strang de pe masa pacientului. "Oh, le pauvre, c'est deja sa troisiemme intervention ... il tiendra plus...Il l'ont deja enleve motie du ses ventres...". Vocea infirmierelor nu are insa nimic zeflemitor. Ba deslusesc chiar o umbra de compasiune bine mascata in tonul indiferent. Le inteleg. Pentru ele este doar un caz. Viata altora e o chestiune abstracta pentru fiecare dintre noi. In sensul ca, desi educati sa o respectam (in unele tari zise civilizate doar, ce-i drept), in realitate ne obisnuim cu ideea ca oamenii mor iar moartea lor se transforma treptat in fapt divers. Asta pana ... vine vorba de viata noastra. Fiindca viata noastra este, prin definitie, cea mai importanta. Asa ca cele doua infirmiere faceau si ele conversatie ca sa vina weekendul mai repede. Imi vine in minte Kundera. Superficialitatea si usurinta insuportabila a fiintei umane. Dar aici, in Franta, natura umana a fost si ea supusa rigorilor Republicii devenind astfel (si oarecum impotriva firii lucrurilor) ceva mai suportabila. Bolnavii sunt tratati cu respect si uneori compasiune. Desi cam pe toata lumea o doare undeva ca tu pleci oleaca sa-ti vezi stramosii, nimeni nu ti-o arata in mod ostentativ. Fiindca ti-ai platit asigurarea medicala si republica are grija sa primesti serviciul pentru care ai platit.  Deci, sfarsesc prin a accepta usurinta naturii umane. Fiindca aici este deghizata in mod acceptabil si conform sumelor pe care le platesti la asigurare. O prietena imi povestea ca natura umana poate imbraca forme mult mai hidoase in spitalele romanesti. Nici nu se prapadise bine maica-sa pe patul de spital ca o infirmiera zeloasa cu aspect de balena esuata i-a si suflat perna de sub cap lipindu-i in acelasi timp un leucoplast jegos cu un numar pe picior. Evident, batranei aflate deja pe undeva pe la portile Raiului, ii cade capul intr-un mod oarecum dizgratios pentru o Doamna - v-a trecut vreodata prin cap ca mortii nu mai au nici eleganta, nici maniere? Apostrofata, infirmiera explica ca trebuie sa spele perna si ca oricum decedatei nu-i mai foloseste....Asta da natura umana. Mai sa-ti vina sa devii criminal profesionist, nu alta!  E drept, daca s-ar intampla una ca asta in clinica St. Augustin, Bastilia ar fi incendiata inca o data. 

Astept...timpul trece din ce in ce mai greu. Realizez cum am ajuns de fapt aici. Viata de erou romantic, ce grotesc. Nopti pierdute pentru a descoperi adevarata fizica, sute de tigari si hectolitri de cafea. La care adaug cu sinceritate de condamnat si cateva rauri de bere...Deci, de ce sa ma plang? Mi-am facut-o cu mana mea si am ajuns campion al irosirii .... prin lucrul manual. Incepe sa nu imi mai fie frica si simt ca pot accepta surazand si celelalte 50% probabilistice ale "verdictului". Imi este doar ciuda ca daca-mi iau jucariile si ma curat, la in spate o groaza de angajamente neonorate...Un tampit de doctorand caruia i-am promis ca va invata fizica de la mine vrand nevrand, un caine caruia i-am promis un tort de pate de ziua lui, o prietena careia i-am promis sa-i spun adevarul chiar si atunci cand o mint cu nerusinare, o nevasta careia i-am promis ca-i cumpar un robot de bucatarie de ultima generatie si una pereche de parinti carora le-am promis sa nu-mi irosesc viata asa cum au facut ei.... 

Cio, cioc, cioc. 

Infir(mioara) vine impingand scaunul cu rotile: "Bonjour, je m'appele Yvonne, je suis venu vous chercher pour le bloc operatoire. Vous allez bien?". Tampita intrebare in situatia de fata... Cum sa-i explic mioarei ca nu am chef de discutii? Asa ca-i raspund binevoitor: "Pour instant oui. On vera apres...".   Tot surazand, domnisoara ma debarca de pe scaunul cu rotile si ma da in primire brancardierilor ce ma instaleaza comfortabil pe un pat rulant. Ma plimba cu patul prin cateva coridoare intortocheate cale de vreo 50 m (am numarat lampile de pe tavan si am inmultit cu distanta aproximativa dintre doua lampi consecutive stipulata de una din legile Republicii franceze). Iata-ma ajuns la destinatie: blocul operator. Asistenta chirurgului ma conecteaza la aparatele de monitorizare si incearca sa faca conversatie (ah, ce simpatici sunt francezii, vorbesc in continuu chiar daca nu au mare lucru de spus - adorabil). "Vouz etez de quelle origine?" . Raspund fara chef "J'en ai plus des origines, je suis juste un pacient et pour instant votre appareil dissent que je suis encore vivant".... Am senzatia ca nu se astepta la acest raspuns. Pare derutata dar ma intreaba in continuare: "Vouz aimez la France?". Extraordinara fata! Cum dracu de i-a trecut prin minte o intrebare ca asta? Ii raspund..."Aucune idee. La France c'est quelque chose du tres complex et complique. J'aime les choses plus simple. Les filles. Les jeunes filles. Comme vous et, de preference, célibataires. Etez vous celibataire?". Domnisoara nu e incantata de raspuns. Se simte luata peste picior si are si de ce. Asa ca se grabeste sa imi conecteze perfuzia doar ca sa tac. Ma anunta deci plictisita ca imi va injecta anestezicul. O rog politicos sa-mi administreze o doza ceva mai mica decat cea a lui Michael Jackson. Dupa care mi s-a rupt filmul. 

Dupa vreo doua ore, m-am trezit teleportat parca in camera 276. Chirurgul surazator imi spune ca mi-a fotografiat intregul aparat digestiv si ca nu am nimic "serios" (adica, tradus din limbaj medical, ca nu crap inca). Il rog frumos sa nu puna pozele pe Facebook. Adauga imediat ca trebuie sa devin baiat cuminte: mese regulate, fara alcool, fara tabac, somn minim 8 ore. Promit sa ma fac baiat cuminte, ma imbrac rapid si ies din spital ca din prastie. Ma intersectez pe culoar cu infirmiera ce m-a anesteziat - tocmai isi terminase programul. Ii multumesc pentru anestezie si ca nu m-a trimis sa-l intreb pe Michael se sanatate si ii clarific misterul asupra originii mele: Je suis scientifique et toutes les autres origines ont perdu leur importance, il y long temps. Et vous etez un belle fille. Qui c'est bien plus important... Discutia s-a oprit aici fiindca tocmai o vad pe nevasta-mea ce venise sa ma ia acasa. I-am promis doar un robot de bucatarie care gateste absolut tot!      

O lume fara eroism

Recunosc in modul cel mai deschis cu putinta ca traiesc intr-o lume fara eroism. Fiindca eroii mei nu mai exista. Sau poate nici macar nu au existat ci ii inventasem eu fie din plictiseala fie pentru a pacali singuratatea. Copil fiind, tata imi parea un erou. Fiindca "rezolva" orice problema, inota ca un zmeu la Neptun dupa patru halbe de bere si fuma nu fara oarece infatuare Kent. Desigur, era in anii 80, tigarile pe care le fumai iti defineau clasa sociala. Si tata, desi la prima generatie incaltata, ajunsese "cineva" intr-o societate multi-lateral dezvoltata. Peste ani, tata s-a transformat din erou intr-un mosneag jalnic depasit de realitate: cum dracu au astia tupeul sa fure intr-o zi mai mult decat furam noi pe vremuri in 5 ani? Incet incet, armura eroica a inceput sa se descompuna bucata cu bucata pana in moentul in care am realizat ca ... nici macar prieteni adevarati nu putem fi. Fiindca el a vrut intotdeauna sa ma "realizez" iar eu am voit sa fiu liber. Tata a fost deci primul erou ce s-a transformat fara voia sa in ne erou. Si nu simt nici macar nevoia sa ii cer scuze. Fiindca stiu ca nu as fi sincer daca as face-o, mai bine tac. Il las sa ma deteste in tacere asa cum numai un tata erou imbatranit stie s-o faca.

Au urmat mai apoi eroii mei intelectuali. Einstein, Feinmann, Goethe, Schrödinger, Galois si multi altii. I-am parasit si pe ei. Nu, pe ei nu i-am anulat. I-am demitizat doar. In momentul in care am incetat sa doresc sa fiu ca vreunul din ei si am inceput lupta pentru a deveni eu insumi. In ignoranta mea raman totusi indiferent. Stiu ca nu voi vedea niciodata poate acel colt de Eden al cunoasterii in care ei isi savurau in mod natural cafeaua sau ceaiul de dimineata, dar nu-mi pasa. A fi eu insumi e o chestie pe cat de egoista pe atat de complexa: imi ia practic tot timpul.

Ultimul erou cazut din panteonul de carton si tabla zanganitoare este de fapt un erou anonim. Sau mai degraba virtual. Nu l-am cunoscut niciodata in persoana dar am crezut ca-l cunosc spiritual. Refugiat si el ca si mine in diaspora departe de apele tulburi ale Dambovitei si primitivismul ancestral mioriotic, asa zisul meu erou conducea (in mintea mea cel putin) o miscare de avangarda. Vorbea si scria romaneste despre lucruri total necunoscute in spatiul Daciei Felix: civism, toleranta, valoare adaugata, introspectie culturala si multe alte minunatii ce nu credeam vreodata ca au vreo traducere exacta in Limba Romana. I-am acceptat fara sovaire pozitia de lider eroic si multumeam in fiece clipa providentei ca a vorbi si a scrie romaneste nu si-a pierdut in intregime sensul. Si aveam toate motivele. Ultimul meu erou (fiindca da, dupa cum am scris in titlu, eu traiesc acum intr-o lume fara eroi) purta o armura impenetrabila: inteligenta sclipitoare, o diplomatie fina oarecum atipica spatiului mioritic, persecutat de fostul regim, militant permanent impotriva oricarei forme de dictatura scolit in timpurile glorioase ale Epocii de Aur, self made man, intreprinzator, mare sufletist si profund sensibil la suferintele celor multi, mare iubitor de pescuit, familist convins etc. Adica tot ce poate da mai bun speta umana...Acest ultim erou a devenit antierou doar atunci cand am inteles ce afacere rentabila iti ofera aura de erou. Poti manipula persoane in liniste exact ca pe o tabla de sah. Ii responsabilizezi dupa care dai o tura la pescuit si-ii lasi sa se descurce. Poti redefeni valoarea adaugata cand iti prieste si exact cum iti prieste. Cei ce iti demonstreaza ca ceva "e putred in Danemarca" pot fi eliminati relativ usor. Prin desfiintare. Fie ti-ai pierdut reperele din cauza vietii personale si a stresului sustinut, fie te-ai departat de "adevaratele" idealuri epuizat in intregime de prorpiul ego fie, fie, fie.... Adica, acest gen de erou nu se inseala niciodata. Cand lucrurile inceteaza sa mai functioneze, tu esti cel care te inseli.
Dupa cum am scris deja, ultimul meu erou era un as al dialogului. Te putea convinge oricand ca albul e negru si ca pamantul e plat. Si o facea cu o asemenea bunavointa paternala ca te-ai fi simtit un ticalos detestandu-l. Era ca si cum ai detesta un arhanghel. Deci, ce i-a adus caderea atunci? Imprudenta de a minti fara sa clipeasca fiind prea sigur ca nimeni nu se va prinde. Imprudenta de a ii folosi pe cei din jur. Imprudenta de a-si bate joc de regulile de el instituite.
Astfel sfarsi deci si ultimul meu "erou"... Nimic glorios, stiu.

Odihneasca-se totusi in pace si cu valoare adaugata...

Eu, dupa cum va spuneam, nu mai cred in eroi. Si promit sa fiu mult mai circumspect de fiecare data cand voi avea impresia ca admir mai mult de trei lucruri la aceeasi persoana.