Triștii, anti-comuniștii...

De fiecare dată cand mă gandesc la anti-comunismul romanesc mă incearcă un sentiment bizar de tristețe amestecat cu un fel pliciseala ce doar orele de istorie (glorioasă) a neamului mi-o trezeau cu ceva ani in urmă.

Așa zisul anti-comunism urlat cu venele umflate in mediul virtual si presa scrisă nu se poate ridica nici el măcar deasupra standardelor modeste cu care zeii au procopsit pe bietul daco-traco-draco-get in urmă cu câteva mii de ani.

El reflecta aceeasi superficialitate cu care dacul serios iși ridică un bordei de chirpici pe malul nisipos al râului (ignorând orice regulă elementară, privind apoi neputiincios CD-urile cu manele si gratarul cu mici luate vâltoare și in final cerând sa fie despăgubit...), superficialitatea cu care zice una și face alta, superficialitatea cu care urlă din toți bojocii ca vrea schimbare dar sa nu se schimbe chiar toate, ci numai pe unde crede el de cuviință ...

Gloriosul anti comunism românesc este, ca mai toată istoria daco-traco-draco-getă din ultimii două mii de ani, o mare fâsâiala. Un moft, ca sa citez și eu pe cineva celebru.  Fiindcă are consistența mămăligii. Frige cand e scoasă din ceaun dar se răacește la scurt timp după. E gustoasă, dar dacă o manânci goală, iți este din nou foame după vreo douazeci de minute.

Glorioasa istorie a anti-comunismului mioritic incepe cam odată cu instaurarea regimului comunist. Neavând absolut nici o șansă in fata nou instauratului regim, parte dintre primii anti-comunisti (poate cei mai autentici, desi nu neaparat eroici) a ales calea exilului. Și probabil ca au făcut foarte bine. Parte dintre ei insă nu au înțeles foarte bine regulile noului jocul și au rămas pe loc sfârșind in inchisori.

Fără a ridiculiza decizia primilor sau a considera drept derizoriu sacrificiul celor din urmă îndrăznesc să afirm următoarele. Anticomunismul evident al acestor persoane nu trebuie confundat cu o atitudine generalizat anticomunistă a celor mulți sau cu o incompatibilitate flagranta a modului de viată autohton cu regulile jocului comunist. Desigur, cei ce dețineau proprietăți au scrâșnit din dinți, ba unii chiar au organizat câte o mică zaveră haiducească în munți (in partciular, dacă erau foști legionari cu ceva sânge pe mâini și știau clar că nu vor fi nici uitați nici iertați) numită astăzi prea pompos "Rezistența anti-comunistă". Spun "prea pompos"  gandindu-mă la scara acestei rezistențe.

Rezistența "intelectuală" (manifestată prin refuzul de a te inregimenta, de exemplu) s-a produs și ea la o scară relativ modestă în sensul că, curajul unor intelectuali izolați de a spune NU nu a inspirat absolut nimic memorabil la o scară mai largă. Nimic de care istoria sa-si aminteasca.  Știu, cunosc argumentele cum ca era imposibil etc. Dar  nu la asta se referă investigatia meu. 

Intrebarea la care vreau sa raspund este mai simplă: a fost sau n-a fost? 

Restul, este tardiv si inutil dupa parerea mea.

Ei bine, dacă am discutat anti-comunismul câtorva foști (inainte de 1945) lideri politici precum și cel al unei mici fracțiuni a intelectualitații de la acea vreme precum și micile grupuri de rezistență armată din munți cum rămâne cu masele? Pai...nu reprezinta ei, cel putin din vedere statistic, "Romanii"?

A fost "Românul" un anti-comunist serios sau nu?

Pentru a întelege acest lucru, trebuie sa ne amintim mai intâi contextul social al evenimentelor. Romania anilor 1945 era încã o țară predominant agrară, chiar dacă industria grea se dezvoltase cu pași repezi in ultimii douazeci de ani. In mod implicit, clasa de mijloc reprezentată de micii proprietari de pămanturi precum si de micii industriasi si functionari nu era foarte numeroasa. Realizam astfel că anii 1945-1950 au găsit un numar mare de cetateni care, neavând mare lucru de pierdut in plan material și probabil incapabili de a decide ei insisi asupra problemei morale asociate cu un nou regim comunist, au privit cu relativă indiferență marea schimbare. Ba mai mult, ca să o spunem și mai pe șleau, parte dintre ei au îmbrățișat bucurosi schimbarea. Si, aviz antisemitilor, nu ma refer neaparat la evreii ce au imbratișat sistemul. 

In ciuda listelor "fulminante" ce tot circula pe net incercand sa faca din comunismul romansesc o afacere exclusiv evreiasca, procentual vorbind evreii au reprezentat o minoritate clara in aparatul de stat ce nu depasea cu mult ... minoritatea maghiara. Va rog, nu incercați sa ma convingeți ca Dej si Ceausescu au fost evrei...ar fi un derapaj flagrant.

A existat cu adevarat o incompatibilitate de ordin moral intre "sufletul romanesc" si ideologia comunista? Personal și din punct de vedere statistic (nu voi numara masele impreuna cu cei cativa dizidenti ce au ales sacrificiul suprem in locul renuntarii) eu cred că nu. In viziunea mea, aceeasi doza de superficialitate si indiferența ce-l face pe ciobanul din Miorita să accepte indiferent un baltag in zona creierului mic in loc sa intoarca pur si simplu capul este responsabilă și de lipsa unei rezistente morale in fata comunismului: ei, lasă c-o trece și asta!

Astfel, o masă compactă de oameni a fost stramutata de la sat la oras trecand instantaneu de la closetul in curte la apartament cu gainile pe balcon devenind astfel proletari. Nici un principiu moral nu i-a facut sa-si puna intrebarea: ce dracu facem noi aici? Fiindca apartamentele erau "date de la stat", locul de munca era "garantat" tot de stat. Evident că era foarte bine! Despre care anticomunism vorbim noi aici? Exagerez oare daca avansez ideea ca pentru multi comunismul a fost de fapt o solutie, nu o pedeapsa asa cum urla multi astazi? Ma refer aici la acei multi pentru care viata luata in serios (cand nu ti se da ci trebuie sa obtii, cand nu esti egal in mod axiomatic cu toata lumea ci ai doar sanse egale) in Romania capitalist-agrara de dinainte de 1945 era un cosmar si care, probabil, s-au simtit usurati sa inlcuiasca munca de la camp (pentru "chiabur") cu cea de propaganda in calitate de mic politruc la CAP (pentru "popor").

Astfel, pana in 1989, asa zisul anti-comunism a avut in viziunea mea un caracter pur individual si oarecum elitist. Au existat persoane care, apartinand unei elite morale au spus NU preferand lagarele de munca vietii infecte de lucrator cu gura si pomanagiu al statului.  Dar NU stiu sa fi existat o incompatibilitate de ordin primordial intre "romanul" reprezentativ statistic (si strain de un astfel de "elitism") si comunism.

Tocmai de aceea, dupa evenimentele din 1989, fostii lideri comunisti si-au schimbat doar sigla si au ramas la putere nestingheriti. Nu au fost teleportati ci au fost votati. De plebea recent "eliberata"  de comunism. Ridicol. Stiu.  Tocmai de aceea gestul tardiv de condamnare al crimelor comunismului a fost primit cu huo in Parlament si tratat de opinia publica drept un mare fâs. Apropo, si cei care au huiduit, tot ...."anti-comunisti" sunt. 

Mentalitatea comunistă supravietuieste fară nici o grijă chiar în cei ce urlă din toți bojocii moarte comunistilor dar, datorita aceleasi lipse de principii morale ce i-a facut sa accepte comunismul (cu scuza acum ca ... toti eram membri de partid, ca nu se putea altfel! - aiurea) sunt in permanența victimele unei confuzii quasi-totale:

  -  confundă anti-comunismul cu antisemitismul fiindcă in mintea lor simplificatoare si sufletul lor rudimentar, jidanii sunt de vina pentru toate - inclusiv comunismul.

 -   atunci cand le aminteste vreun ziar ca draga Doamne mai exista un tortionar, confundă actul de justiție cu razbunarea in crâșma: "Bă, dacă il prind pe jigodia dă tortionar care l-a "tortionat" pă bunelu', ii sparg capul!".

   - confunda pedepsele pentru crime imprescriptibile (omorul, tortura) cu pedepse generalizate de ordin moral: "Da' pe cei ce au instaurat comunismul, cine ii judecă"?.

  - confunda ideea de justitie cu "compasiunea" pentru vârsta: "Ce rost mai are să judecam un bosorog?"

In loc de concluzie....

Comunismul s-a instaurat in Romania fara prea multe incidente memorabile. Fiindca a lipsit o adevarata rezistenta spirituala ce rezulta de obicei dintr-un set de principii morale bine pazite.

Caderea comunsimului in Romania a avut aceeasi lipsa de spectaculozitate ca si instaurarea. De bine ce cazuse, "anti-comunistii" au votat in masa cu FSN-ul si au multumit minerilor pentru florile plantate la Universitate.

In prezent, asa zisul "anti-comunism" este tot atat de lipsit de fundament moral ca si inainte. Anti-comunistul de azi regretă incă vremurile in care slujba era garantată de Stat (de statul degeaba, desigur), "Educatia" era "Gratuită" si eram toți egali. Si in lipsa de orice continut programatic, anti-comunistul nostru de azi regretă legionarii (fiindcă nu au comis atât de multe crime precum bolsevicii si dacă au mai mierlit si ei vreu jidan, jidanul a cautat-o!).

Dacă imi cereți astăzi un nume de anti-comunist fără ghilimele, doar unul imi vine in minte: seniorul Corneliu Coposu. Fiindca Domnia sa a fost tot ce voi nu ați fost vreodată si tot ce nu veti fi vreodată.

In rest, tacere. Să nu mai lungim vorba, să nu se răcească mămăliga totuși...