Cu mortu' pe bulevard sau jalea la romani

Motto

 ”They ain’t religious but they ain’t no fools
When Noah built his Cadillac it was cool
Two by two they’re still going down
And the satellite circus just left town
I think they’re strange and when they’re dead
They can have a Lincoln for their bed”

                                                                Iron Maiden, Holy Smoke

Marea calatorie spre cele mai mult sau mai putin vesnice a fascinat si inspaimantat (in egala masura, cred) omenirea de milenii. S-au scris atatea carti pe tema aceasta incat daca le-am arde pe toate s-ar elibera prin combustie energia echivalenta a catorva bombe nucleare. Asadar, nu la marea trecere ma voi referi ci la felul in care aceasta este perceputa (parca nu suna bine “intampinata”) de un grup restrans (din fericire) de exponenti ai rasei umane pe care ii putem numi mioritici pravoslavnici traitori din voia si bunatatea lui Dumnezeu pe-un picior de rai, pe-o gura de rai. Si ele tot blagoslovite  de Tatal, de Fiul si de Sfantul Duh … Voi incerca deci sa inteleg de ce durerea pierderii cuiva drag trebuie afisata in mod public si de multe ori proportional cu “starea” raposatului, de ce o procesiune ce ar trebui sa fie sobra si discreta se transforma adesea intr-un circ grotesc numit de unii … “datina stramoseasca”.

Si voi aborda acest subiect de pe trei niveluri de perceptie, dupa cum urmeaza: Marea teroare, Marea silă, Un alt fel de sens.

Marea teroare

Doua erau lucrurile ce ma terorizau cu adevarat (in afara de ideea ca trebuie sa merg zilnic la scoala, desigur) in copilarie: executia publica prin scoatere “in fata” la careu de fiecare data cand Tovarasa Directoare avea nevoie sa fie “servita” cu ceva de taica-miu si… trecerea mortului pe bulevard. Primul lucru, mai treaca mearga. In scurt timp m-am prins de smecherie cu “scosul la careu”: nu eu eram problema, ci taica-miu (iarta-ma draga tata, da asta tu mi-ai facut-o!). Tata lucra la Avicola Galati ca economist si trebuia sa cotizeze periodic cu piept desosat la botezurile, parastasele Tovaraselor Cadre Didactice ca sa fie lasata-n pace odrasla – adica eu (recunosc, eram o odrasla “problematica”, cel putin in Romania “Educatiei Gratuite” ). Banalitati, banalitati,  “Educatia Gratuita”, nimic mai mult. Trecem si peste asta.

Al doilea lucru era insa cu mult mai terifiant. Copil fiind, auzul fanfarei mortuare (chiar, imi poate spune cineva de ce alamurile mortuare erau “operate” cu toatele in Re minor?) imi creea un atac de panica aproape imposibil de descris in cuvinte. Ma trezeam acoperit in mod instantaneu de o sudoare rece din cap pana-n talpi, membrele incepeau sa imi tremure in mod incontrolabil,  inima incepea sa imi bata intr-un ritm infernal ce ar fi speriat chiar si un cardiolog stagiar iar rasuflarea imi devenea sacadata avand senzatia insuportabila ca sunt strangulat. Ma ascundeam in consecinta in baie sub chiuveta ghemuit cu capul intre genunchi si cu urechile acoperite fara a avea nici macar puterea de a mai plange. Gaseam ceva cu totul anormal in plimbatul mortului descoperit (de multe ori desfigurat de vreun accident, alteori pamantiu la fata din cauza unei tensiuni electrice ce in mod accidental depasise vreo 220 de Volti…), in durerea trucata si expusa ca “ne vada lumea”. Dar nu intelegeam inca ce…

Marea silă

Locuiam pe atunci intr-un bloc comunist gri (de care bietul tata era tare mandru …) populat in parte cu marlani la prima generatie incaltata stramutati de marea industrializare din bordeie la bloc. Marlani, recenti descoperitori ai apei curente si ai periutei de dinti ce cresteau oratanii pe balcon (zburatoare, uneori grohaitoare – nu ma refer la “poetul national”, acela a locuit intr-o vila, nu pe balcon) si se scobeau in nas fara nici o jena. Fiindca locuiam la o aruncatura de bat de biserica “Trei Ierarhi” mortii treceau cu regularitate (iar muritul parea sa se “faca” tot la plan cincinal, se murea bine pe vremea aia – da poate si acum se moare la fel de bine ca de trait…, ma rog, ce stiu eu!) si marlanii din poveste stateau cocotati la balcoane sa admire mortu‘ precum ciorile sau corbii pe craca.

Ajuns deja la varsta adolescenței, am inceput sa imi confrunt spaimele. Desi înca terorizat de bocetele false, de fanfara de alǎmuri si de mirosul de tamâie, am inceput să imi iau inima in dinti, să ma apropii de “locul terorii”… Am inceput astfel să ies pe balcon si să privesc spectacolul funebru săptamanal (eram o comunitate absolut normala și ne era tare bine, adică se murea în fiecare saptamană). Am inceput să analizez mort cu mort, cortegiu cu cortegiu. Statutul social al celul plecat era de cele mai multe ori reflectat de dimensiunea circului facut, de dimensiunea cortegiului si de numarul de bocitoare. Si nu trebuia sa fii un analist fin pentru a intelege acest lucru. Il comentau in gura mare vecinii care savurau spectacolul funest precum savuram eu comediile cu Stan si Bran si filmele cu Alain Delon: “Mai da de unde are ăstia atatia bani! Vezi câte coroane are mortu’? Iota-te mă si cate colive, nouă ne-ar ajunge pentru o luna! Țață Leano, vezi câtă lume o mai venit mă - hai, ieși pă balcon să vezi si tu sa nu mori (sic!) proastă! Ia uite pă ce camion nou nouț l-o pus mă!”. “Pai nea Ioane, nu știi ce om mare a fost tovarasu X! Toti tremura in fata lui! De la fabrica or luat camionu’ ca asta facea ce voia muschii lui acolo, asa de mare era!” Daca se prapadea in schimb vreun batran smochinit si singur, cortegiul era mult mai modest iar dricul nu era nicidecum “motorizat”. Era doar o trasura neagra trasa de o martoaga rebegita ce nu parea intr-o forma mult mai buna decat persoana pe care o transporta pe ultimul drum. Toate acestea indicau ca murise o persoana “inutila” societatii multilateral dezvoltate, o persoana pe care mai nimeni nu o baga in seama.

In ciuda silei si repulsiei pe care mi-o provoca acest obicei barbar (pentru mine) de a plimba mortul pe bulevard si de a boci ca sa te vada si sa te auda lumea, am inceput sa il analizez si mai indeaproape (nu numai de pe balcon printre corbi si ciori infometate de circ). Trebuia sa ințeleg ce ma terorizase atât de mult in copilarie.

Am ințeles adevărata dimensiune a acestui circ hidos doar când am avut ocazia să mă alătur unui astfel de cortegiu. Adică atunci cand s-a prapadit bunică-mea. Bineinteles, bunică-mea nu facea parte din categoria “oamenilor importanti”. Nu o vizitase nimeni in ultimii cinci ani cred si stătea inchisă in camera ei cu zilele citind din ceasloavele ei in limba rusa. Dar lipsa ei de “importanta” nu a salvat-o nici măcar pe ea de … ultimul circ. Deși lăsase cu limbă de moarte că vrea doar un serviciu religios simplu, doar in prezenta familiei, rudele de gradul doi, trei, patru, patru virgula cinci si cinci precum si o haita de “cunoscuti” au decis altfel… Deși cei mai mulți dintre ei nu mai calcasera pe la noi de ani buni (tata era țintuit la pat de vreo patru ani, forțat să se pensioneze prematur iar noi ne pierdusem  atat “statutul” social cat si cea mai mare parte a mijloacelor de subzistenta – asa ca ne ignora toata lumea, devenisem brusc săraci), au năvalit cu toții in ziua cu pricina ca un stol de corbi hamesiți. Ca sa nu mai vorbesc și de un cârd de babe slute si pravoslavnice de prin vecini care, amintindu-și ca au fost “prietene” cu răposata (aiurea, erau doar niste cobii știrbe ce nu ratau nici o inmormantare in cartier)  s-au autonumit “responsabible” pe partea cu păstratul “datinei”. Palid si tremurand de furie si de durere văzandu-le cum croncane in jurul sicriului, imi venea să le arunc de la balcon. Evident, n-am făcut-o. Oricum, locuiam doar la etajul unu… Tata, bolnav fiind se sprijinea de brațul meu in timp ce negocia pretul ultimei calatorii a bunicii cu un popă gras, gusat si cu o privire de viezure: “N-am parinte atât cât ceri. Traiesc doar din pensie si am si un baiat la liceu, nici pantofi nu are…”. Popa, nu și nu: “Trebuie, nene, trebuie – ca să aibă liniste sufletul moartei, de-ai ști matale cate vămi trebuie sufletelul ei să treacă, of Doamne Sfinte Dumnezeule, că mari mai sunt tainele tale! ”. Asa ca i-a dat data aproape toti banii din casa. Amin și la groapă!  Eu voiam in schimb sa il dau cu capul de pereți pe hapsân dar m-am stăpânit. Biata bunică-mea nu crescuse un derbedeu la casa ei si nici nu m-a invățat să platesc răul făcând un alt rău.

Cârdul de babe slute si știrbe si croncănitoare a inceput, ca la comandă, să bocească asurzitor. Parte dintre asa zisele “rude” si “prieteni de familie” au inceput să faca ture prin intreaga casa colectând orice fleac ce le cadea in mână: un bibelou lipsit de valoare, niste prosoape vechi, orice. Asa, ca să fie de sufletul moartei, nu-i asa? Nici pe ei nu i-am iertat si le amintesc si astazi acest gest. Evident, ei imi răspund astazi ca sunt prea “incrancenat”, sa mai las oleaca de la mine fiindcă este soare si frumos afară. Paharul s-a umplut cu adevarat cand babele au incercat sa-i lege picioarele bunică-mii cu o sfoară gasită pe balcon (mișunau babele peste tot!) si să ii puna niste monede de cinci lei pe ochi. Tot palid, tot aparent calm dar cu vocea gâtuită le-am spus rar si apasat: “Asta nu, Doamnelor. Dacă vă atingeți de bunica va trimit sa ii țineți companie ca tot spuneți voi că i-ați fost prietene”. Au șuierat babele stirbe la unison cu ură pravoslavnică că a … intrat diavolul in mine. Le-am dat politicos dreptate si le-am recomandat să se teama de diavol cel puțin atat de mult cat se tem de Dumnezeu (daca se tem de Dumnezeu!), fiindcă unul este doar imaginea rasturnata a celuilalt.

A urmat drumul catre cimitir. Un drum ce a durat o eternitate. Apoi a trebuit să mituim patru gropari beți și dezgustatori care, clătinandu-se, au facut cu greu ceea ce un singur gropar treaz ar fi facut fără prea mare dificultate.

Ultima parte a acestui circ funest s-a derulat, ca de obicei, acasa. Haita de rude hulpave se napustește la mancare si bautură, popa mai incearca incă o negociere a pretului ca un brav agent comercial al Societatii pe Actiuni “Pravoslavnica S. A.”. Nemaiprimind bani (fiindcă ii primise deja cam pe toți…tata nu prea mai avea ce să-i dea), forțează o “pomana” mai generoasa. Intelegand in final ca nu avem de unde, nu mai are pretenții atat de mari si accepta orice, numai să-i dai cât mai mult: prosoape, perne, cearceafuri totul are trecere la popa cel lacom. A golit mama plangand cateva rafturi ca să-l sature. Amin si mergem mai departe – drumul spre Paradis e lung si costisitor iar vamile sunt multe. Il intreb asadar pe popa, si eu ca prostul, daca nu cumva si-a deschis un depozit en-gros la cati a bagat el in tarana? Imi răspunde popa ca-s impertinent si să-mi vad mai bine lungul nasului. Ii amintesc pilda cu camila ce va trece mai usor prin urechile acului decat va intra bogatul in imparatia cerurilor. Imi spune ca sunt prea tanar ca sa inteleg pildele Noului Testament. Si ca numai preotii pot intelege cu adevarat Evanghelia, fiindca ei sunt unsi cu har divin. Asa deci, rasound eu, voi sunteti un fel de organizatie mafiota in care Nasul desemneaza un grup restrans de locotenenti ca sa jefuiasca pe prostul de rand. Popa da sa ma-njure dar isi inghite vorbele aducandu-si probabil aminte ce cauta la noi, in capul mesei. Haita de rude nevrednice ma priveste cu o ura abia mascata. Le ridiculizez un mod de viata de a carui provincialism si falsitate nu le place sa le vorbesti. Ei numesc asta “datina”. Continua totusi nestingheriti sa manance de parca posteau de o saptamana: mancarea gratuita nu ingrasa nicioadata! Dupa ce toata lumea se bine dispune  cu doua paharele de tuica, uita de bunica-mea. Cred ca au uitat de fapt ce faceau ei acolo. In afara de biata maica-mea ce plangea pe infundate si de taica-miu pe care a trebuit sa-l asez in pat si privea tavanul cu mainile impreunate a rugaciune parca.

Eu am ramas in schimb sa privesc in tacere stolul de corbi si ciori hulpave si sa-i impiedic pe cei mai indrazneti dintre ei sa scotoceasca prin sertare. Dupa ore interminabile, mancarea si bautura erau … cam pe terminate. Amin si la gara! Si-au infundat in genti ce mai ramasese de halit si pilit si dusi au fost in pragul serii … nu inainte de a-mi atrage atentia ca am avut un comportament necorespunzator. Fiindca “nici macar nu am incercat sa-mi manifest durerea” si pe deasupra am mai fost si obraznic cu “Sfiintia Sa”! I-am privit calm cum ies unul dupa altul si am simtit in acel moment ca ii urasc exact atat de mult cat mi-am iubit bunica. Si nu am de gand sa ma spovedesc pentru acest simtamant. Cel putin nu Dumnezeului lor pravoslavnic si lacom. Am cerut in schimb bunicii iertare ca nu am putut sa impiedic acest circ abject. Dupa multi ani, am visat-o si mi-a spus ca m-a iertat de mult, ca am facut si eu ce am putut. Si cand m-am trezit,  am iubit-o pe bunica si mai mult decat am iubit-o … dintotdeauna.

Un alt fel de sens

La maturitate Marea Teroare a disparut complet. Marea Silă s-a transformat  mai intai in indiferenta. Apoi in ironie si sarcasm. In cele din urma… in toate la un loc. Dar, din primele doua percepții am deslusit in final si dupa mulți ani un altfel de sens al acestei povești…

In 1989 ne-am trezit, cu falsă nedumerire, că … avem un mort in casă si astfel, cu tot formolul din lume, trebuia pană la urmă să il ducem la groapă. Si de vreo douazeci de ani il tot ducem la groapă, dar ne invartim in jurul gropii in cercuri largi, precum taximetristii pusi pe capatuiala, evitând cu o consecvență mioritică drumul cel mai scurt. Fiindcă la urma urmei, este mortul nostru cel mai drag. Este tocmai mentalitatea noastră, mentalitate ce a pus Romania pe hartă exact … acolo unde stiți dar nu vă place să admiteți. 

Epilog

Rudele mele hulpave s-au “curatat” in parte desi habar n-am daca au dat ochii cu bunica-mea. Cei inca in viata simt ca se apropie si ei deja de ultimul capitol. Asa ca au devenit si mai pravoslavnici si plangaciosi decat erau. Imi spun regulat cat de mult le lipsesc si ca au nevoie de sprijin la batranete… Le-am spus sa caute acest sprijin la Dumnezeul pravoslavnic si la mentalitatea pe care le-au slujit prin lacomie, falsitate, necinste si indiferenta, nu la mine.