Depeşari şi metalişti

Anul 1989 ne-a oferit tuturor noutati si premiere absolute. Si nu ma refer la nici la democratia originala, nici lafaimoşii blugi Pyramid de la "consignatie", nici la tigarile Monte Carlo aduse cu sacosa de la turci si  nici la magicul suc verde de Kiwi de la dozator. Pentru mine 1989 a insemnat in primul rand anul "revolutiei" muzicale. Pai ce, veti spune, inainte nu ascultam muzica? Pai cum sa nu ascultam? Si inainte de 1989 muzica plutea in aer.  Ascultam vinilurile plictisitoare ale lui Hrusca cu "leru-i ler si iara ler" care tot era "ler" pe o distanta de cinci centimetri masurata in directia radiala a  discului de vinil (de la circumferinta catre interior, va rog sa descoperiti singuri de ce - nu va spun si gata) pana ti se blegea acul de la pick-up-ul Tesla (cumparat prin niste cunostinte, desigur). Cei mai norocosi dintre noi, cu mame sau tati in "comert", obtineam in excursiile de o zi in Bulgaria viniluri "selecte" cu Modern Talking, CC Catch si... cateodata chiar Michael Jackson (pe atunci era inca inchis la culoare si nu semana a extraterestru) in schimbul a cateva kilograme de sosete flausate si chiloti de bumbac ce lipseau cu desavarsire pe piata vecinilor nostri slavi din provincia Moesia sau Dacia Minor (scriu pentru toti, inclusiv pentru fanii dacismului fara frontiere!).... Evident, gloata la prima generatie incaltata si cu WC-ul altundeva decat in  fundul curtii tot de vreo generatie numai (clasa muncitoare, mandra ca un soare dar fara pile, relatii si ... lipsita de chiloti de bumbac si sosete flausate...) asculta la Tezaur Folcloric capodopere de "drag de tara" menite sa aduca si sa mentina romanismul intr-o stare de erectie permanenta: "noi suntem rrrroooomani si suuuntem pe veeeci aiiici staaaapani", "ardealu', ardealu' ne cheama" (unde si cand?) etc. Va rog sa nu incurcati datele istorice si sa realizati ca in 1989 treaba cu cenaclul formator de talente se cam domolise deja, desi din cand in cand Tatiana ne mai indemna (catre Nirvana) printre copacii fara padure sau la cate vreo cana de vin. Ma rog, sa nu mai lungim borsul ca devenim parlamentari fara voie.

Ideea de baza a compunerii mele libere si bine intentionate este ca muzica avea inainte de 1989 exact aceeasi "uniformitate" ca orice alt aspect al vietii cotidiene.  Deci, in conditii de minima entropie, nu existau dispute.
Nici macar in privinta gusturilor muzicale. Si era bine si frumos. Toti ii iubeam pe Hrusca, pe Tatiana, pe Modern Talking si orice altceva gaseam la... gramada. Daca ni se strica magnetofonul Kashtan (adus din Rusia prin "cunostinte") sau scula Tesla, ne-am fi extaziat probabil si la miorlaitul polifonic al unei pisici in calduri de pe acoperisul fierbinte al vecinei. Si nu ne-am fi invrajbit intre noi din cauza ca pisicile negre miorlaie mai melodic decat cele albe asa cum o facem in zilele noastre.  In 1989 toate astea au devenit trecut. Passé. Gone. Adica istorie, pentru cei ce nu au luat bacul nici in a doua sesiune.

Gustul muzical, ca si societatea s-a polarizat. Rapid si ireversibil. Societatea s-a impartit intre oameni de bine ce nu vor sa-si vanda tara, ce au mancat salam cu soia si derbedei si lichele venite de la capitalisti (deci care nu mancasera salam cu soia si erau plin de valuta!) ca sa ne fure tot ce avem si sa il aduca pe rege. Dar povestile astea-s rasuflate, sa revenim la subiectul compunerii.

Gustul muzical a trecut si el printr-o schimbare similara. Melomanii s-au imartit in Depeşari şi Metalişti.
Depeşarii adoptau drept semne distinctive si atitudine urmatoarele. Blugi oleaca mai evazati si neaparat pre-spalati (chestia asta se putea aranja in cada cand era apa calda cu o perie de sarma daca fie nu venise marfa la consignatie sau tata bause chenzina cu amanta), freza uda si vacsuita ca sa stea pe spate plus ochelari de plastic neaparat negri. Tricoul trebuia sa fie si el de culoare inchisa si sa contina cat mai multa arta abstracta: pete de vopsea, resturi de maioneza sau mustar de la hamburger etc. Dar hainele nu erau totul. Atitudinea era si ea importanta. Trebuie imitata atitudinea din clipul Personal Jesus. Privirea oleaca oblica dar fara miscari bovine laterale ale cutiei craniene si o palarie tot neagra de cowboy pusa drept si corect. Parul, neaparat tuns scurt. Vorbit monosilabic. De preferinta repetat aceeasi propozitie ritmat de multe ori. Aceasta atitudine se putea asezona cu diverse cantitati de vodka cu cola pentru un plus de spontaneitate si credibilitate.

Cealalta tabara, metaliştii. Exact opusul depeşarilor. Blugi stramti. Taiati si jegosi. Par lung si slinos. Fara tricou, cel mult cu un maieu negru cu cap de mort. In privinta atitudinii, se dadea mult din cap in asa fel incat pletele slinoase sa mature inamicii pe o raza de cinci metri. Lanturi agatate la cingatoare pentru un plus de barbatie si ferocitate menita sa dea pe spate gagicile. Metalul trebuia ascultat la maxim. De preferinta se iesea in parc cu un casetofonul, cu o lada de bere si cateva pachete de Carpati. Da, dupa 1989 se gaseau la consigatie chiar si casetofoane! Vindeai frigiderul bunicii si il cumparai, marca favorita fiind Fischer, Panascanic sau Suny (a nu se confunda cu Panasonic si Sony).

Dupa un solo al lui  Kirk Hammett, apareau si javrele de depesari. Atunci muzica se transforma in distractie totala. Adevarata distractie. Venele se umflau, sticlele goale zburau, lanturile de la cingatoare fluturau amenintatoare in aer (ba, daca te prind, sa moara ma-ta!). Gagicile suportere de margine tremurau in minijupurile lor turcesti si lacrimau sub fardurile lor ieftine si stridente temandu-se pentru soarta cavalerilor lor combatanti pentru o cauza nobila. Da, aceasta era marea confruntare. Muzica ajunsese cu intregul ei farmec si pe taramul Daciei Felix. Doamne, ce betii, ce batai, ce-njuraturi de neuitat! Cat de tineri si viteji eram!  Doamne, trecut-au anii... Ce viata! Si ce buna mai era vodka Saniuta! Astfel, in acele zile de glorie, muzica cu puterea ei extraordinara ne-a transformat in barbati (v-am spus ca gagicile stateau pe margine; si acum tot acolo stau). Si exact asa am ramas dupa doua zeci si trei de ani. Asa cum depesarii si metalistii s-au nascut dintr-o masa tampa si amorfa ce asculta behaiturile lui Hrusca asa si noi, cei de azi, cu opiniile noastre politice polarizate suntem urmasii FSN-ului. Asa cum ei nu realizau ca sunt descendentii unici dar polarizati diferit al aceluiasi fenomen numit fie Cantarea Romaniei fie Cenaclul flacara, nici noi nu realizam cat de bine traieste in subconstietul nostru FSN-ul si "comunismul cu fata umana". Suntem cu totii in final una si aceeasi forma a materiei - doar starea de polarizare pare sa difere.  Intelegem lucrurile pentru care ne batem astazi atat de bine cat intelegeam muzica pe vremuri.
Doar ca astazi nu ne mai numim metalisti si depesari. Astazi ne numim se pare basisti si usl-isti. Dar facem exact acelasi lucru ca pe vremuri. Si il facem bine. Al dracului de bine.