Nevoia de "poet national" sau despre complexul unei culturi mici

Cu “poetul national” am facut cunostinta mai degraba fara voia mea atunci cand familia a decis ca pentru “a ma realiza” trebuie sa iau treapta intai cu nota mare la cel mai bun liceu din oras. Astfel, tata a tocmit pe bani buni (plus ‘atentii’ de sarbatorile legale) o profa de romana “cu reputatie” ce ne dicta comentarii pe rupte dupa care ne asculta recitand zecile de pagini invatate pe dinafara. In programa, ‘Mai am un singur dor’. Pe care am invatat-o pe de rost, impreuna cu cele (parca) trei variante ale sale. Dar pentru a intra cu brio la liceu si a porni cu dreptul catre marea realizare, nu poemul eminescian in sine era important. Ci … comentariul poemului. Acela dictat de profa’ de romana, platit de taica-miu cu plicul saptamanal si invatat pe de rost de prostul de mine sub presiunea aproape insuportabila a unui eventual esec la treapta intai (tata imi explicase ca voi ajunge un neispravit daca nu intru la liceu).  Mai exact, nu prea conta ce si cat intelegi din opera eminesciana, daca te prinsesesi macar ca Eminescu este un poet romantic ci… cat de pompos stiai sa vorbesti despre el. Relatia mea extrem de complicata (penduland de regula intre adulatie si sufocare) cu ‘poetul national’ tocmai incepuse. Mai rau de atat nici ca putea sa inceapa. In primele zece pagini ale tampitului de comentariu pe care, volens nolens, il invatasem pe de rost (ca sa ma realizez si sa nu insel cumva asteptarile familiei!) ni se repeta in mod obsesiv (de parca eram cu totii idioti si nu puteam intelege ideea dintr-o singura pagina) ca a fost ‘cel mai mare poet’ ca a fost un geniu neinteles de contemporani dar … necontestat de urmasi, ca in ochii sai de erou romantic se oglindeste intreaga cultura romana si alte aiureli debile de genul asta. Astfel ca, la sfarsitul clasei a opta, acest tandem ucigator de vise format de profa de la meditatie si de ‘poetul national’ au trezit in mine dorinta apriga de …. a ramane analfabet pana la sfarsitul timpului. N-a fost sa fie. Prins de valul ‘Educatiei Gratuite’, n-a fost sa fie. Am supravietuit comentariilor de zeci de pagini si am intrat la liceul ales de ai mei. Desigur, relatia mea cu ‘poetul national’ nu se imbunatatise mai deloc. Dimpotriva. El tot cel mai mare era (in valoare absoluta, nu in urma unei analize comparative) si sarbatorit in mod constant. Cu ‘sezatori literare’, cenacluri si alte reuniuni tampe unde se enuntau pompos platitudini cu titlu de ‘discutie literara’. In plus, Eminescu era (si este inca, altfel nu as fi scris acest articol) si un fel de simbol national universal. Patriot absolut, apostol al neamului romanesc, amorez angelic si iremediabil, vajnic luptator impotriva moravurilor vremii, vizionar ce le-a prezis cam pe toate mai ceva decat Nostradamus (poate cu exceptia aparitiei Iphone 5 pe piata) etc. Adica, mai pe scurt, acel Eminescu tabu, intangibil si celebrat mai ceva decat moastele cele mai frumos mirositoare ale celor mai cool sfinti din calendarul ortodox insuma cam tot ce putea ura mai mult un adolescent ca mine. Poetul insa nu se vedea mai deloc prin ceata densa a ‘Educatiei Gratuite’. Cel putin nu inca. A trebuit sa treaca ceva vreme pentru a uita cam tot ce ‘invatasem’ despre Eminescu si sa gasesc resursele necesare pentru a-l descoperi de unul singur. Am descoperit (cu umilele mele mijloace si intr-un mod nesistematic) un creator de exceptie pedepsit pe nedrept de a se fi nascut intr-o cultura mica. O cultura fara mituri fundamentale bine conturate, fara literatura aliniata celei universale si tributara in toate cele unei societati si mentalitati cu greu iesite din Evul nostru Mediu balcanic si fanariot.  Am descoperit un romantic intarziat ce a scris Luceafarul si Sarmanul Dionis la cateva decenii distanta de Manfred-ul lui Byron, de Faust-ul lui Goethe si de Demonul lui Lermontov. Am descoperit cu oarece amaraciune si un Eminescu tributar metehnelor noastre provincial fanariote in publicistica sa: antisemit, ultra nationalist, intolerant,  galagios si ultra belicos. Adica asa cum se cadea sa fie omul de litere pe la 1850. Una peste alta, o personalitate complexa demna de analizat. Un fauritor de cultura moderna unic in felul sau. Fiindca, neavand drept temelie altceva decat gangavelile rimate ale Vacarestilor a fost nevoit sa jongleze cu miturile universale pentru a-l face var pe ciobanul Zalmoxe cu celestul Ondin – performanta aproape unica in cultura universala. Dar in acelasi timp un jurnalist… esuat in Balcani. Un poet de talie unniversala? Aproape, as zice eu. Poate daca nu ar fi avut ghinionul  de a scrie in limba romana. Fiindca, daca nu stiati, aproape nimeni nu a auzit de Eminescu in afara Daciei Felix. Stiu, suna blasfemic pentru multi dar chiar asa este. Toate bune, insa, sa nu disperam. Nu este sfarsitul lumii ca Byron se preda in sute de universitati din lumea intreaga si Eminescu nu. Nici macar geniul si vizionarismul eminescian nu puteau sa ne transforme peste noapte in popor important. E timpul sa ne obisnuim cu ideea si sa renuntam la complexe.

Marea intrebare este insa alta. De ce continuam sa il absolutizam pe bietul poet pana la limita ridicolului si in repetate randuri cu peste aceasta?  De ce continuam sa reducem aproape totul la geniul sau si sa il prezentam drept ‘poet national’ ? Ca veni vorba, ce este un ‘poet national’ ? Stie cineva care este poetul national al Frantei, al Germaniei, al Angliei sau … al Greciei ? Bineinteles ca nu stiti. Fiindca ei nu au  ‘poet national’. Fiindca nu au nevoie - ei au o cultura de o cu totul alta anvergura, o cultura auto-suficienta.  Noi, reprezentantii umili ai unei culturi mici si incropitela repezeala cam in doua secole trisand prin ‘arderea etapelor’ avem nevoie sa umplem un gol. Un imens gol national. Si astfel am inventat o tampenie unica in istoria culturii universale. Am inventat termenul de ‘poet  national’ impreuna cu toata mascarada ridicola ce ii este asociata…. Un fel de supapa multi functionala a defularilor noastre patriotard-culturale.

De toate aceste aiureli, personal, m-am saturat pana peste cap. Fiindca doresc sa savurez in continuare ‘Memento mori’, va rog stimati compatrioti sa incetati aceasta mascarada trista a ‘poetului national’. In loc sa-l comemorati imbracandu-l in superlative, comparandu-l cu Superman, cu Iisus sau dracu mai stie cu cine. Cititi-l inainte de toate. Comentati-i, judecati-i opera in contextul literaturii universale si publicistica in contextul nenorocit al secolului al 19-lea mioritic. Dupa care emiteti o judecata rationala in loc de clasica hahaiala ‘cat de mare e Eminescu, luceafarul nostru drag pe cerul Romaniei’. Si veti vedea ca, incet incet, vom scapa pana la urma de vidul sufocant al lipsei de sensuri si ne vom depasi modesta conditie provinciala. 

            

Pe genunchii tatălui

Cristinica ! Fii cuminte ! îl aud parcă și acum pe tatăl meu dojenindu-mă.

S-au scurs anii – sunt paisprezece la număr- de când tatăl meu a închis ochii și a plecat în ” locul cu verdeață “.

Au rămas însă amintirile legate de el, păstrate cu sfințenie la adăpostul sufletului meu, înfășurate în mantia dragostei.

Cât de mult îmi plăcea să mă așez pe genunchii tatălui, să mă cufund în verdele ochilor și să îl ascult povestind!

Copil fiind, mă simțeam ca un ” piticot de un cot ” ; eram atât de mică și el părea atât de mare și puternic…

Anii au trecut, fetița a crescut, dar refugiul mi-l găseam tot pe genunchii tatălui ; veneam de la facultate acasă, la sfârșit de săptămână, unde mă aștepta atâta liniște pe acei genunchi…

Am găsit zilele trecute ultima fotografie făcută cu mare tristețe, înainte de emigrarea mea în Canada; mă priveau două perechi de ochi îndurerați…eram însă așezată pe genunchii tatălui meu.

Crinul Mamei

Cu mulți ani în urmă am primit un cadou neprețuit din partea Mamei mele – un crin plăpând. Traversase oceanul, într-o batistă umezită, în poșeta Mamei. Mare ne-a fost mirarea când am văzut că rezistase istovitoarei călătorii din România până în Canada.

Am plantat crinul într-un vas și l-am așezat cu grijă pe pervazul ferestrei mele, în bucătărie. Nu bănuiam atunci, că această mică plantă va deveni un simbol al dragostei pe care Mama mi-a purtat-o de-a lungul vieții sale.

În primii săi ani, crinul dădea naștere doar la frunze ascuțite și verzi. Glastra era înconjurată de alte flori – orhidee, violete, cyclame, asparagus, crăciunel… Au trecut câțiva ani, până când, în 29 Martie, ziua de naștere a Mamei, tija florală, ivită cu câteva săptămâni înainte, a dat viață unui boboc, care s-a deschis în trei cupe mari, cu petale roșii – portocalii. Erau o încântare pentru ochii mei; razele soarelui, care pătrundeau prin fereastră, se proiectau pe petale, învăluindu-le într-o aură strălucitoare. Am sunat-o atunci pe Mama, care locuia în România, împărtășindu-i bucuria „Mamă, crinul de la tine a înflorit pentru prima dată, de ziua ta! Sper ca în fiecare an să îmi vestească, prin florile lui, faptul că tu ești sănătoasă și în putere.”

De atunci, crinul meu înflorea în fiecare an, aproximativ la aceeași dată, ziua Mamei. Sfârșitul anului 2003 a adus cu el o mare durere în sufletul meu – moartea Mamei dragi. Cu o zi înainte de trecerea în Noul an, inima ei obosită a refuzat să mai pulseze; avea 79 de ani. Venisem în România – ultima bătaie a inimii am simțit-o aproape; își dăduse ultima suflare în brațele mele.

Doi ani la rând, după plecarea Mamei într-o altă lume, crinul nu a mai înflorit; suferea și el în tăcere, alături de mine. Doar frunzele lungi și ascuțite aminteau de gingășia cu care îmi încântase privirea odată. În al treilea an însă, în preajma zilei Mamei, au apărut două tije florale. La vederea lor am lăcrimat; le urmăream în fiecare dimineață, le mângâiam, le vorbeam, sperând ca astfel își vor deschide mai repede cupele colorate, spre lumină.

De atunci, crinul Mamei își oferă florile roșii – portocalii în fiecare an, la aceeași dată. Anul acesta, spre încântarea mea, au răsărit trei tije. Cupele cu flori s-au deschis de ziua Mamei, amintindu-mi dragostea nemărginită pentru fiica sa.

De Ziua Mamei, despre singurătate și nu numai…

Părinții mei s-au bucurat de o căsnicie fericită și liniștită, de-a lungul a 48 de ani. Trecuseră prin atât de multe evenimente, trăiseră atâtea clipe într-o singură bătaie a inimii, încât parcă se contopiseră, deveniseră UNUL.

Dar, într-o zi, tatăl meu a plecat într-o lume (se zice “mai bună”), lăsând în urmă jumătatea sa…

Deodată, mama s-a trezit dezorientată de schimbarea tragică prin care trecea. Îi era teamă să doarmă singură în apartamentul care, în urmă cu câteva zile, adăpostea sufletele pereche. Îl aștepta, îl căuta în somn, îl respira prin fiecare por al ființei sale, dar….Zilele treceau, așteptarea devenea tot mai grea și mai apăsătoare.

Eu, unica lor fiică, mă aflam în Canada, proaspăt emigrată cu familia. Noi aici, ea acolo, departe, și atât de singură…

Simțeam că trebuie să fac ceva, să îi fiu aproape, să o înfășor în iubirea mea. În câteva luni am reușit să o aduc peste Ocean, să stea cu noi timp de un an. A fost o perioadă atât de fericită! Eram mereu împreună, mama era bucuroasă, mulțumită că îi sunt alături. Zilele senine zburau însă cu repeziciune, iar la împlinirea anului, reîntoarsă în țară, în apartamentul ei, s-a reîntâlnit cu singuratatea.

Astfel și-a petrecut mama ultimii săi 7 ani de viață, călătorind, zbătându-se între singurătate (acasă, în România) și compania familiei sale, de câte ori ne vizita în Canada, unde se alina cu dragostea noastră.

Mereu îmi vorbea despre teama ei de singurătate și sfârșitul pe care îl simțea pândind pe aproape. Grele i se păreau iernile, cu serile lungi, frigul de afară, oamenii care se retrăgeau în casele lor devreme, cu mult înainte de apusul soarelui. Își petrecea zilele în România, conversând cu prietenele, cu sora ei, dar mai ales așteptând cu înfrigurare convorbirile noastre telefonice ; vibra la auzul vocii mele, a nepoților.

Mi se rupea inima cu fiecare despărțire. O conduceam la aeroport și, după îndelungi îmbrățișări, sărutări și promisiuni de revedere, ne luam rămas bun. O urmăream cu privirea inundată de lacrimi, o vedeam îndepărtându-se cu pași înceți, obosiți. Se oprea din când în când și se uita cu durere înapoi; îmi zâmbea totuși, făcându-mi semn să plec, să mă alătur familiei.

Ajunsă acasă, urzea planuri de reîntoarcere, colinda magazinele, făcea economii din pensia mică, să poată cumpăra cadouri nepoților, în anticiparea viitoarei vizite în Canada.

Reușise să amăgească singurătatea, să își ocupe timpul cu gânduri și fapte frumoase, care i-au adus lumină în suflet, energii nebănuite, alimentate în permanență de dorința fierbinte a revederii.

În orașul unde locuia mama, pe treptele reci ale unei biserici, apăruse de la o vreme, un cuplu de oameni în vârstă. Se citea pe fața lor omenia, bunătatea, viața demnă pe care o trăiseră până atunci. NU erau cerșetori, oameni fără căpătâi, dar schimbările de după “Marea Revoluție din Decembrie” le-a dat o palmă nemiloasă.

Erau singuri pe lume, Dumnezeu nu îi binecuvântase cu copii, pensiile deveniseră atât de mici, încât neajunsurile, greutățile materiale, medicamentele pe care trebuiau să și le procure pentru a prelungi această viață nedreaptă, i-au împins la marginea societății.

Se așezau în fiecare dimineață tăcuți, unul lângă celălalt pe treptele bisericii și așteptau….Nu țineau mâna întinsă, nu îți vorbeau, nu cereau nimic. O viață întreagă munciseră, în speranța ca la bătrânețe, vor avea zile tihnite. Acum, își petreceau zilele pe treptele reci, cu ochii în pământ, iar trecatorii grăbiți, mulți dintre ei, nu îi observau.

Mama se oprise lângă ei din prima zi și intrase în vorbă cu doamna, învăluită într-o tristețe neînchipuită. Astfel a aflat crunta lor poveste. De atunci, de fiecare dată când avea drum spre centrul orașului, mama stătea de vorbă cu cei doi pensionari și împărțea cu ei puținul agonisit din pensia ei cea mică. Avea o mulțumire sufletească enormă, simțea că acolo, pe treptele “Casei Domnului”, două suflete sunt alinate, iar sufletul ei, când va veni vremea să se înalțe, o va face cu mai mare ușurință….

Emigranții: Ne va regreta România vreodată?

Potrivit datelor parțiale ale recensământului din 2011, populația stabilă a României a scăzut la puțin peste 19 milioane, o scădere de peste 2,5 milioane față de precedentul recensământ din 2002 și aproape același număr de locuitori stabilit la recensământul din 1966. Scăderea este aproape în întregime pe seama emigrației.

Îmi amintesc un articol citit cu câtva timp în urmă, prin care “decrețeii” (cei născuți după emiterea decretului 770) erau numiți “produsele unei epoci care a îmbolnăvit România”.

Pentru cei care nu l-au cunoscut și mai ales nu l-au simțit pe propria lor piele, acest decret dat de Ceaușescu la 1 octombrie 1966 (http://www.legex.ro/Decret-Nr.770-din-01.10.1966-363.aspx), interzicea tuturor femeilor să întrerupă sarcinile. Existau doar câteva excepții, urmărite îndeaproape: dacă sarcina punea în pericol viața femeii, dacă unul dintre părinți suferea de o boală transmisibilă ereditar sau dacă mama prezenta invalidități grave, dacă femeia avea peste 45 de ani sau născuse deja patru copii și dacă sarcina era urmarea unui viol sau incest. În plus, femeile erau supuse regulat unor controale ginecologice, în vederea depistării unei posibile sarcini sau avort, educația sexuală a fost total interzisă.

În urma acestui decret, două milioane de copii au fost aduși pe lume în România, în scopul construirii unei societăți utopice. Sunt atât de multe de scris despre consecințele psihologice ale acestui act – miile de femei indirect ucise în urma avorturilor clandestine, disperarea cuplurilor, răcirea relațiilor conjugale, copiii cu malformații fizice și psihice născuți într-o societate în care orice fel de infirmitate era considerată o plagă, care trebuia ascunsă și negată. “Omul nou” trebuia să fie perfect, din toate punctele de vedere.

În acele timpuri am apărut și eu în lume. Nedorită, născută într-o familie modestă, atât din punct de vedere material, dar mai ales afectiv și intelectual, de mică am reprezentat o povară pentru familie. Părinții, care aveau deja un fiu în vârstă de 3 ani, erau nevoiți să muncească, dar nu găsiseră loc pentru mine la creșă. Repercusiunile decretului deja se făceau simțite: copii mulți, același număr limitat de locuri în creșe. Așa că, mă lăsau în grija fratelui meu mai mare. Doi copii triști și singuri, care priveau ore întregi copacul din fața blocului, urmărind jocul vrăbiuțelor prin geamul cămăruței în care erau prizonieri ai propriei lor existențe. După un timp, fratele meu începuse grădinița, așa că eu eram lăsată singură în cameră, cu o cană de lapte, niște biscuiți și o oală de noapte. Vesta pe care o purtam mi-a devenit prieten de nădejde; încheiam și descheiam nasturii, mă jucam cu propriile mele materii fecale, iar la întoarcerea părinților acasă, mai primeam și o porție de bătaie.

Într-o zi, mă cocoțasem pe pervazul geamului și, cu picioarele atârnând pe zidul blocului, o așteptam pe mama, care urma să se întoarcă de la servici. Am zărit-o de departe, am întins brațele și am strigat „Mama!” Să încerc măcar să înțeleg ce a fost în sufletul bietei femei la vederea ghemotocului de doi ani, cocoțat la etajul I, pe pervazul geamului?

La scurt timp, o întâlnire fericită mi-a schimbat viața. Intrând în această lume pe o portiță care ar fi trebuit să rămână închisă, la vârsta de doi ani, părinții, deja obosiți de problemele existențiale cu care se confruntau, au hotărât să se despartă de mine, dându-mă în îngrijirea unei mătuși și a unui unchi (fratele bunicului meu dinspre tată). Astfel, într-o dimineață rece de martie, am fost “dăruită” unor oameni complet străini mie, fetița cârlionțată, dusă în alt oraș, de unde nu am mai vrut să mă întorc vreodată. Peste încă doi ani eram adoptată legal de către acești oameni minunați care m-au iubit, m-au crescut și m-au educat, făcând din mine omul care sunt astăzi.

După aducerea mea pe lume, mama a dat naștere la încă alți trei copii (doi băieți și o fată), evident tot nedoriți, “decreței”. Suntem în total cinci frați, iar între “apariția” fiecăruia, mama a făcut cel puțin un chiuretaj, în ascuns, artizanal, aflându-se nu o dată, la un pas de moarte. Abia după nașterea celui de-al cincilea copil, a surorii mele, a avut parte de avorturi legale, era doar “mamă eroină”. Încerc din greu să nu îmi judec părinții. Consider că de vină a fost ignoranța lor ca și cuplu, fragila lor căsnicie, condițiile din România acelor timpuri, acest decret inuman, care a dezumanizat femeia, a creat probleme pe termen lung.

De mică am fost învățată de către părinții adoptivi să fiu ambițioasă, să lupt pentru tot ceea ce doream, mi s-a spus că trebuie să înving, să mă descurc cu propriile mele puteri, pentru a-mi clădi un viitor mai bun.

“Decreței” fiind, a trebuit să concurăm de mici (uneori inconștient) pentru un loc în creșe, grădinițe, școli, licee, facultăți. Clasele erau tot mai mari, concurența acerbă. În 1986, la admiterea în Facultatea de Științe Economice din Timișoara, eram 11 concurenți pe un loc! Am absolvit facultatea ca șefă de promoție la doi ani după “marea aglomerație din 1989”, în prima promoție de cinci ani și atunci mi-am dat seama că nu mă aștepta un viitor prea strălucit. M-am angajat la firme particulare, care abia începuseră să răsară în România, dar mă simțeam un pionier în aceste firme, la fel ca cei care le conduceau. Am schimbat locul de muncă, am intrat la Primărie, dar nici acolo nu îmi găsisem locul. Peste tot mă ciocneam de corupție, minciună, promiscuitatea unei societăți care, în mod evident, nu avea nevoie de mine.

Începuseră să emigreze tot mai mulți dintre colegii noștri. Auzisem că toți se descurcă, își făcuseră un rost printre străini, cu o ușurință pe care nu mi-o puteam atunci explica.

În 1995, împreună cu soțul și fiul meu (în vârstă de doi ani) am emigrat în Canada, o țară îndepărtată, despre care nu știam prea multe. Economia Canadei avea însă nevoie de ingineri programatori (profesiunea soțului meu), așa că am aplicat, am întrunit un punctaj favorabil și, după șase luni, iată-ne luându-ne zborul spre tărâmuri necunoscute. Eram conștientă de drumul spinos care mă aștepta în acel colț îndepărtat de lume. Nu studiasem engleza la școală (doar franceza și rusa), profesiunea mea nu o puteam practica fără cursuri de echivalare. Și totuși am ales emigrarea, cu greutățile și sacrificile iminente, în locul prelungirii unei agonii pe care o simțeam tot mai apăsătoare în țara de baștină.

Frații și sora mea au emigrat în anii maturității lor în Spania, de unde nu s-au mai întors în România, decât pentru vizite scurte. Se vede că “decrețeii”, după ce au fost aduși pe lume în mod forțat și controlat, într-o țară care nu i-a dorit, au părăsit-o, alegând o viață care, chiar dacă mai grea la început, e mai bună, mai plină de satisfacții, mai LIBERĂ în orice moment!

Personal, consider emigrarea “decrețeilor” o rezultantă iminentă a acelui decret odios, a evoluției stagnante a României din ultimii 22 de ani. Din păcate, țara în care ne-am născut, unde am învățat și muncit, nu a dorit să ne ofere NIMIC. Îmi amintesc cum Mama mă ruga să nu plec în 1995 printre străini “Va fi bine și la noi, Cristinica dragă, ai răbdare.” Perioada de tranziție de care se tot vorbea atunci părea însă fără sfârșit, o tărăgănare dureroasă. Eram încă tineri, simțeam că acela era momentul propice pentru a lua totul de la capăt.

Chiar dacă plecarea și despărțirea de părinții care m-au crescut mi-au adus suferință, mă felicit în fiecare clipă că am făcut acest pas atunci, părăsind o țară care “născându-ne și crescându-ne” nu a știut ce să facă cu noi, cu aptitudinile și cunoștințele noastre. Simțeam că istoria fetiței de 2 ani se repetă la o altă scară, sunt “dăruită” din nou unui străin, care urma să aibă grijă de mine, să îmi fie alături la bine și la rău, să se bucure de realizările mele.

Mama care m-a născut are regrete permanente legate de renunțarea la mine, prima ei fiică. Am încercat reluarea relațiilor cu dânsa, la 34 de ani după despărțire, dar chiar “de m-aș întoarce, a-nțelege n-o mai pot”.

Oare România îi va regreta vreodată pe cei care au părăsit-o, “decreței” sau nu, pentru că au plecat negăsindu-și rostul între granițele ei și mai ales în societatea otrăvită de spălarea pe creier comunistă?