Cu “poetul national” am facut cunostinta mai degraba fara voia mea atunci cand familia a decis ca pentru “a ma realiza” trebuie sa iau treapta intai cu nota mare la cel mai bun liceu din oras. Astfel, tata a tocmit pe bani buni (plus ‘atentii’ de sarbatorile legale) o profa de romana “cu reputatie” ce ne dicta comentarii pe rupte dupa care ne asculta recitand zecile de pagini invatate pe dinafara. In programa, ‘Mai am un singur dor’. Pe care am invatat-o pe de rost, impreuna cu cele (parca) trei variante ale sale. Dar pentru a intra cu brio la liceu si a porni cu dreptul catre marea realizare, nu poemul eminescian in sine era important. Ci … comentariul poemului. Acela dictat de profa’ de romana, platit de taica-miu cu plicul saptamanal si invatat pe de rost de prostul de mine sub presiunea aproape insuportabila a unui eventual esec la treapta intai (tata imi explicase ca voi ajunge un neispravit daca nu intru la liceu). Mai exact, nu prea conta ce si cat intelegi din opera eminesciana, daca te prinsesesi macar ca Eminescu este un poet romantic ci… cat de pompos stiai sa vorbesti despre el. Relatia mea extrem de complicata (penduland de regula intre adulatie si sufocare) cu ‘poetul national’ tocmai incepuse. Mai rau de atat nici ca putea sa inceapa. In primele zece pagini ale tampitului de comentariu pe care, volens nolens, il invatasem pe de rost (ca sa ma realizez si sa nu insel cumva asteptarile familiei!) ni se repeta in mod obsesiv (de parca eram cu totii idioti si nu puteam intelege ideea dintr-o singura pagina) ca a fost ‘cel mai mare poet’ ca a fost un geniu neinteles de contemporani dar … necontestat de urmasi, ca in ochii sai de erou romantic se oglindeste intreaga cultura romana si alte aiureli debile de genul asta. Astfel ca, la sfarsitul clasei a opta, acest tandem ucigator de vise format de profa de la meditatie si de ‘poetul national’ au trezit in mine dorinta apriga de …. a ramane analfabet pana la sfarsitul timpului. N-a fost sa fie. Prins de valul ‘Educatiei Gratuite’, n-a fost sa fie. Am supravietuit comentariilor de zeci de pagini si am intrat la liceul ales de ai mei. Desigur, relatia mea cu ‘poetul national’ nu se imbunatatise mai deloc. Dimpotriva. El tot cel mai mare era (in valoare absoluta, nu in urma unei analize comparative) si sarbatorit in mod constant. Cu ‘sezatori literare’, cenacluri si alte reuniuni tampe unde se enuntau pompos platitudini cu titlu de ‘discutie literara’. In plus, Eminescu era (si este inca, altfel nu as fi scris acest articol) si un fel de simbol national universal. Patriot absolut, apostol al neamului romanesc, amorez angelic si iremediabil, vajnic luptator impotriva moravurilor vremii, vizionar ce le-a prezis cam pe toate mai ceva decat Nostradamus (poate cu exceptia aparitiei Iphone 5 pe piata) etc. Adica, mai pe scurt, acel Eminescu tabu, intangibil si celebrat mai ceva decat moastele cele mai frumos mirositoare ale celor mai cool sfinti din calendarul ortodox insuma cam tot ce putea ura mai mult un adolescent ca mine. Poetul insa nu se vedea mai deloc prin ceata densa a ‘Educatiei Gratuite’. Cel putin nu inca. A trebuit sa treaca ceva vreme pentru a uita cam tot ce ‘invatasem’ despre Eminescu si sa gasesc resursele necesare pentru a-l descoperi de unul singur. Am descoperit (cu umilele mele mijloace si intr-un mod nesistematic) un creator de exceptie pedepsit pe nedrept de a se fi nascut intr-o cultura mica. O cultura fara mituri fundamentale bine conturate, fara literatura aliniata celei universale si tributara in toate cele unei societati si mentalitati cu greu iesite din Evul nostru Mediu balcanic si fanariot. Am descoperit un romantic intarziat ce a scris Luceafarul si Sarmanul Dionis la cateva decenii distanta de Manfred-ul lui Byron, de Faust-ul lui Goethe si de Demonul lui Lermontov. Am descoperit cu oarece amaraciune si un Eminescu tributar metehnelor noastre provincial fanariote in publicistica sa: antisemit, ultra nationalist, intolerant, galagios si ultra belicos. Adica asa cum se cadea sa fie omul de litere pe la 1850. Una peste alta, o personalitate complexa demna de analizat. Un fauritor de cultura moderna unic in felul sau. Fiindca, neavand drept temelie altceva decat gangavelile rimate ale Vacarestilor a fost nevoit sa jongleze cu miturile universale pentru a-l face var pe ciobanul Zalmoxe cu celestul Ondin – performanta aproape unica in cultura universala. Dar in acelasi timp un jurnalist… esuat in Balcani. Un poet de talie unniversala? Aproape, as zice eu. Poate daca nu ar fi avut ghinionul de a scrie in limba romana. Fiindca, daca nu stiati, aproape nimeni nu a auzit de Eminescu in afara Daciei Felix. Stiu, suna blasfemic pentru multi dar chiar asa este. Toate bune, insa, sa nu disperam. Nu este sfarsitul lumii ca Byron se preda in sute de universitati din lumea intreaga si Eminescu nu. Nici macar geniul si vizionarismul eminescian nu puteau sa ne transforme peste noapte in popor important. E timpul sa ne obisnuim cu ideea si sa renuntam la complexe.
Marea intrebare este insa alta. De ce continuam sa il absolutizam pe bietul poet pana la limita ridicolului si in repetate randuri cu peste aceasta? De ce continuam sa reducem aproape totul la geniul sau si sa il prezentam drept ‘poet national’ ? Ca veni vorba, ce este un ‘poet national’ ? Stie cineva care este poetul national al Frantei, al Germaniei, al Angliei sau … al Greciei ? Bineinteles ca nu stiti. Fiindca ei nu au ‘poet national’. Fiindca nu au nevoie - ei au o cultura de o cu totul alta anvergura, o cultura auto-suficienta. Noi, reprezentantii umili ai unei culturi mici si incropitela repezeala cam in doua secole trisand prin ‘arderea etapelor’ avem nevoie sa umplem un gol. Un imens gol national. Si astfel am inventat o tampenie unica in istoria culturii universale. Am inventat termenul de ‘poet national’ impreuna cu toata mascarada ridicola ce ii este asociata…. Un fel de supapa multi functionala a defularilor noastre patriotard-culturale.
De toate aceste aiureli, personal, m-am saturat pana peste cap. Fiindca doresc sa savurez in continuare ‘Memento mori’, va rog stimati compatrioti sa incetati aceasta mascarada trista a ‘poetului national’. In loc sa-l comemorati imbracandu-l in superlative, comparandu-l cu Superman, cu Iisus sau dracu mai stie cu cine. Cititi-l inainte de toate. Comentati-i, judecati-i opera in contextul literaturii universale si publicistica in contextul nenorocit al secolului al 19-lea mioritic. Dupa care emiteti o judecata rationala in loc de clasica hahaiala ‘cat de mare e Eminescu, luceafarul nostru drag pe cerul Romaniei’. Si veti vedea ca, incet incet, vom scapa pana la urma de vidul sufocant al lipsei de sensuri si ne vom depasi modesta conditie provinciala.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire