Părinții mei
s-au bucurat de o căsnicie fericită și liniștită, de-a lungul a 48 de ani.
Trecuseră prin atât de multe evenimente, trăiseră atâtea clipe într-o singură
bătaie a inimii, încât parcă se contopiseră, deveniseră UNUL.
Dar, într-o zi,
tatăl meu a plecat într-o lume (se zice “mai bună”), lăsând în urmă jumătatea
sa…
Deodată, mama
s-a trezit dezorientată de schimbarea tragică prin care trecea. Îi era teamă să
doarmă singură în apartamentul care, în urmă cu câteva zile, adăpostea
sufletele pereche. Îl aștepta, îl căuta în somn, îl respira prin fiecare por al
ființei sale, dar….Zilele treceau, așteptarea devenea tot mai grea și mai
apăsătoare.
Eu, unica lor
fiică, mă aflam în Canada, proaspăt emigrată cu familia. Noi aici, ea acolo,
departe, și atât de singură…
Simțeam că
trebuie să fac ceva, să îi fiu aproape, să o înfășor în iubirea mea. În câteva
luni am reușit să o aduc peste Ocean, să stea cu noi timp de un an. A fost o
perioadă atât de fericită! Eram mereu împreună, mama era bucuroasă, mulțumită
că îi sunt alături. Zilele senine zburau însă cu repeziciune, iar la împlinirea
anului, reîntoarsă în țară, în apartamentul ei, s-a reîntâlnit cu singuratatea.
Astfel și-a
petrecut mama ultimii săi 7 ani de viață, călătorind, zbătându-se între
singurătate (acasă, în România) și compania familiei sale, de câte ori ne
vizita în Canada, unde se alina cu dragostea noastră.
Mereu îmi
vorbea despre teama ei de singurătate și sfârșitul pe care îl simțea pândind pe
aproape. Grele i se păreau iernile, cu serile lungi, frigul de afară, oamenii
care se retrăgeau în casele lor devreme, cu mult înainte de apusul soarelui.
Își petrecea zilele în România, conversând cu prietenele, cu sora ei, dar mai
ales așteptând cu înfrigurare convorbirile noastre telefonice ; vibra la auzul
vocii mele, a nepoților.
Mi se rupea
inima cu fiecare despărțire. O conduceam la aeroport și, după îndelungi
îmbrățișări, sărutări și promisiuni de revedere, ne luam rămas bun. O urmăream
cu privirea inundată de lacrimi, o vedeam îndepărtându-se cu pași înceți,
obosiți. Se oprea din când în când și se uita cu durere înapoi; îmi zâmbea
totuși, făcându-mi semn să plec, să mă alătur familiei.
Ajunsă acasă,
urzea planuri de reîntoarcere, colinda magazinele, făcea economii din pensia
mică, să poată cumpăra cadouri nepoților, în anticiparea viitoarei vizite în
Canada.
Reușise să
amăgească singurătatea, să își ocupe timpul cu gânduri și fapte frumoase, care
i-au adus lumină în suflet, energii nebănuite, alimentate în permanență de
dorința fierbinte a revederii.
În orașul unde
locuia mama, pe treptele reci ale unei biserici, apăruse de la o vreme, un
cuplu de oameni în vârstă. Se citea pe fața lor omenia, bunătatea, viața demnă
pe care o trăiseră până atunci. NU erau cerșetori, oameni fără căpătâi, dar
schimbările de după “Marea Revoluție din Decembrie” le-a dat o palmă nemiloasă.
Erau singuri pe
lume, Dumnezeu nu îi binecuvântase cu copii, pensiile deveniseră atât de mici,
încât neajunsurile, greutățile materiale, medicamentele pe care trebuiau să și
le procure pentru a prelungi această viață nedreaptă, i-au împins la marginea
societății.
Se așezau în
fiecare dimineață tăcuți, unul lângă celălalt pe treptele bisericii și
așteptau….Nu țineau mâna întinsă, nu îți vorbeau, nu cereau nimic. O viață
întreagă munciseră, în speranța ca la bătrânețe, vor avea zile tihnite. Acum,
își petreceau zilele pe treptele reci, cu ochii în pământ, iar trecatorii
grăbiți, mulți dintre ei, nu îi observau.
Mama se oprise
lângă ei din prima zi și intrase în vorbă cu doamna, învăluită într-o tristețe
neînchipuită. Astfel a aflat crunta lor poveste. De atunci, de fiecare dată
când avea drum spre centrul orașului, mama stătea de vorbă cu cei doi
pensionari și împărțea cu ei puținul agonisit din pensia ei cea mică. Avea o
mulțumire sufletească enormă, simțea că acolo, pe treptele “Casei Domnului”,
două suflete sunt alinate, iar sufletul ei, când va veni vremea să se înalțe, o
va face cu mai mare ușurință….
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire