Am început
studiile universitare în toamna anului 1986, la Timișoara. Intrasem a cincea în
urma examenului de admitere la Facultatea de Științe Economice, a treia la
secția Economia Industriei, Construcțiilor și Transporturilor. Eram fericită,
dornică de noi începuturi, priveam cu optimismul tinereții spre viitorul
limitat de perioada în care ne aflam, “Epoca de aur”. La vârsta de 18 ani
speram ca în urma absolvirii acestei facultăți voi primi un post de economist
într-una din instituțiile economice apropiate orașului în care am crescut,
Aradul. Pe vremea aceea posturile se obțineau prin repartiție. Cine își putea
închipui atunci, că peste câțiva ani vor avea loc schimbări fundamentale în
societatea în care trăiam?
Plecam de acasă
pentru prima oară, urma să locuiesc într-unul din căminele complexului
studențesc. Nu cunoșteam pe nimeni, aveam câteva colege de liceu care intraseră
la seral, cei mai mulți dintre foștii colegi reușiseră la medicină, politehnică,
matematică, filologie. Universitatea din Timișoara deținea totuși câteva dintre
căminele cele mai bune din complexul studențesc; camerele erau mici, acomodând
doar două persoane.
Ne-am prezentat
în fața căminelor unde urma să ne cazăm, într-o dimineață caldă de septembrie.
Așteptând ore întregi repartizarea, am intrat în vorbă cu studente arădene și
astfel mi-am ales prima colegă de cameră. Într-un târziu, după lungi așteptări
și nenumărate frustrări, am intrat în posesia cheii. O cameră mică, destul de
luminoasă, două paturi, două mese de studiu, două rafturi, două dulapuri și o
chiuvetă cu oglindă. Acesta urma să fie cuibul nostru timp de patru ani de
zile. Evident că în urma prieteniilor legate în primul an de facultate, mi-am
schimbat colega de cameră , dar căminul era mereu același (numărul 12),
camerele standard arătau la fel, indiferent de etaj.
Deși
considerate “mai bune” decât în alte cămine studențești, condițiile de trai se
dovediseră de timpuriu extrem de sărăcăcioase, agravându-se odată cu venirea
frigului.
Paturile
metalice erau atât de vechi și uzate, încât în momentul în care te întindeai,
aveai impresia că te culci într-un vălău. Nu te puteai întoarce de pe o parte
pe alta, la cea mai mică tentativă, alunecai înapoi, în jgheabul în care
dormiseră nenumărate alte generații înaintea ta.
Masa de studiu
avea o suprafață atât de mică, încât abia dacă încăpea o carte și un caiet. În
plus, situată lângă geamul de sub care trăgea un curent constant, degetele îți
înghețau, urechile îți vâjâiau. Așa că orele de studiu le petreceam ori la
biblioteca studențească, unde temperatura era cam în jur de 10 grade, ori în
patul care, deși se adâncea tot mai mult, cel puțin ne oferea căldura sacului
de dormit, luându-ne gândul de la frigul sâcâitor. Iarna pijamalele rămâneau
nefolosite, noaptea dormeam de multe ori în paltoane sau învelite în câteva
pături sau plapume.
Pe pervazul
interior al geamului păstram mâncarea pe care o aduceam de acasă. Era atât de
rece de la “briză”, încât frigiderul ar fi fost de prisos.
Pe jos, un
linoleum murdar și uzat, dedesubt cimentul rece și neprimitor. Pereții nu
păreau să fi fost zugrăviți în ultimele cincinale, dar cui i-ai fi putut adresa
o astfel de plângere pe vremea aceea?
Caloriferul
format din câteva elemente era mai tot timpul rece. Prizele electrice, deși
existente, nu funcționau și asta pentru a împiedica folosirea oricărei surse
suplimentare de încâlzire. Se economisea electricitate în întreaga țară, pe
sănătatea oamenilor, căminele studențești nu făceau excepție de la regulă!
Ceaușescu încurajase poporul într-una din deplorabilele lui apariții la
televizor “Tovarăși, luăm o haină în plus și trecem iarna!”
Să nu vă
imaginați că era mult mai cald în sălile de lectură, în laboratoarele sau în
amfiteatrele uriașe, construite la începutul Epocii de aur, concepute pentru
sute de studenți, în ton cu melagomania conducătorului iubit. În secția și anul
nostru, eram doar 25 de studenți. Ne pierdeam în imensitatea amfiteatrelor
neîncălzite. Paltoanele, mănușile, căciulile ne erau prieteni de nedespărțit pe
perioada iernii. Nici profesorii nu făceau excepție. Le era greu să își
prezinte cursul, să scrie pe tablă, să păstreze interesul tinerilor studenți.
Trebuia să luăm notițe, cărțile se găseau mai mult în varianta litografiată și
nu pentru toate cursurile. Deci notițele erau esențiale. Noroc cu viața în
cămin, unde reușeam să mai completăm din paragrafele pierdute. Și astfel, viața
mergea înainte…
Dar să nu uităm
de zilele în care se întrerupea curentul electric. Îmi amintesc disperarea prin
care am trecut înaintea unui examen parțial, când în zilele premergătoare,
rămâneam în beznă în fiecare seară, când aveam atâta nevoie de acele ore de
studiu! Soluții? Lumânări, vizite la prieteni sau rude care locuiau în
cartierele neafectate de decizia primăriei…Eu mi-am găsit refugiul în
apartamentul unor rude timp de câteva zile.
Mâncarea la
cantina Universității era neîndestulătoare și de o calitate inferioară. Nu voi
uita niciodată ciorbele acelea (niciodată suficient de sărate), în care rareori
găseai câteva bucăți de zarzavaturi, dar nu o dată, musculițe, insecte. Ori
bucățica minusculă de carne de oaie, plutind într-un sos nedefinit, alături de
o lingură de piuré de cartofi fără gust. Dumineca seara primeam veșnica
conservă de pește în ulei, bucătăresele având după-masa liberă.
Am avut și
“plăcerea” de a face practică la cantina studențească. Erau doar câteva
posibilități: la curățat de cartofi și zarzavaturi, la spălat de vase sau la
înmânat/adunat de tacâmuri. Am trecut prin toate “posturile”, fiind comandate
mai mult prin țipete de către bucătăresele cantinei, care dezumanizate și ele,
ca întreg regimul în care trăiam, considerau că este firesc să se manifeste
astfel. La curățat de cartofi și ceapă nu era prea rău, existau mașini care
executau munca brută, dar apoi legumele trebuiau spălate, apa mirosea
îngrozitor de la o vreme, izul de ceapă îți intra parcă în piele. Spălatul de
vase era un supliciu; resturile se aruncau în niște butoaie uriașe, din care se
răspândea un miros pestilențial; mâinile îți erau mereu ude, nu existau și nu
se foloseau mănuși. Competiția era la împărțitul și adunatul tacâmurilor: efort
minim, aveai ocazia să vorbești cu studenții, să mai auzi o glumă, timpul
trecea mult mai repede. Singurul beneficiu al orelor de practică petrecute în
cantina studențească îl reprezentau cartofii prăjiți pe care aveam voie să îi
preparăm pentru noi, eventual câte un măr și ceva desert rămas de la masa de
prânz. Ah, și să nu uit! Glumele, poveștile, clipele de neuitat petrecute
alături de colegi.
În anii care au
urmat, condițiile înrăutățindu-se tot mai mult (ne apropiam cu pași neștiuți de
prăpușirea regimului), studenții au devenit creativi și inventivi. În camera
noastră, singura sursă de electricitate era becul din tavan (maximum 60 W) și
neonul de deasupra chiuvetei. Apelând la ajutorul colegilor, am reușit să legăm
de neon un fir cu o priză electrică la capăt. Am adus un reșou, pe care îl
țineam în mijlocul camerei, între cele două paturi. Ne mai pregăteam astfel
câte un ceai, o supă, un vin fiert cu scorțișoară, o mâncare de mazăre. De
altfel, borcanele cu mazăre boabe erau singura marfă care se mai găsea pe rafturile
pustii ale alimentarei din complexul studențesc.
Cu astfel de
improvizații am reușit să trecem iernile friguroase din căminele studențești.
Evident, riscurile și accidentele nu lipseau. Două colege adormiseră cu reșoul
în priză, plapuma uneia a alunecat noaptea, a luat foc și norocul lor a fost că
una din ele se trezise la timp, din cauza mirosului, altfel s-ar fi produs o
mare tragedie.
Din când în
când siguranțele săreau pe tot etajul, rămâneam în beznă, atunci se auzeau
țipete pe palier “Mai scoate-ți reșourile alea din priză că vin ăia cu
amenzile!”
Într-un an, am
plecat la Arad în sesiunea de iarnă și am uitat firul montat la neon (de obicei
îl demontam în fiecare dimineață și îl ascundeam în dulap). Între timp,
rectorul Universității (politrucul de serviciu – profesor de Economie Politică)
făcuse razii prin cămine – se numea “supracontrol”. Evident, o dublură a cheii
de la fiecare cameră se găsea la administratorul căminului, care din când în
când intra în camere neanunțat, în control. De obicei auzeam, vestea se
răspândea cu repeziciune, așa că am scapat cu bine la fiecare razie. Nu și de
data asta. Întorcându-ne la cămin, am găsit o notă din partea rectoratului,
prin care trebuia să plătim o amendă usturătoare, altfel nu eram admise la
examene. În plus, improvizația, reșoul, toate aparatele electrice ne-au fost
confiscate. Am plătit suma de bani (echivalentul bursei mele pe o lună) și
ne-am făcut o altă improvizație, mai sofisticată, fiind mult mai atente de data
asta.
Pe palier aveam
două băi comune. În toți anii petrecuți în acel cămin, băile aveau în
permanență cel puțin unul din geamuri sparte. Iarna, vara, vântul “adia”,
înviorându-te la fiecare vizită. Nu erau perdele la dușuri, ușile closetelor le
țineam mai mult deschise, dacă le închideai nu îți mai încăpeau genunchii.
Nu existau
telefoane, doar unul la intrarea în cămin, unde puteai doar să primești
convorbiri din afară. O dată la câteva luni ne venea fiecăreia rândul să facem
de servici “la poartă”, de dimineața până seara la 9. Evident, asta însemna că
lipseai de la cursurile din ziua respectivă, dar erai “motivată”, facultatea
fiind înștiințată direct de șeful căminului, îndatoririle cetățenești fiind mai
importante decât studiile universitare…Bineînțeles că ne venea rândul și la
curățatul palierelor, măturat și spălat cu mopul.
În
decembrie 1989 eram în anul IV de studii, anticipam ultima sesiune, cea de
iarnă, urmând să ne pregătim proiectul de diplomă și să absolvim în iunie 1990.
Căderea regimului comunist, schimbările care au urmat s-au făcut imediat
simțite și în facultatea noastră. Astfel, fac parte din prima promoție a
secției Economia Industriei, Construcțiilor și Transporturilor cu cinci ani de
studii, absolvind abia în anul 1991. Profesorii care ne-au predat Socialism
Științific in 1989, s-au reprofilat urgent pe Capitalism în
1990. Dar asta este deja o altă poveste…
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire