Decrețel refugiat în normalitate: ACCEPT!

În Epoca “Educației Gratuite” toți trebuia să fim cineva. Se promova incompetența, favoritismul, oamenii fuseseră dezrădăcinați, țăranii transformați în muncitori, muncitorii în falși intelectuali, cu facultatea făcută la Ștefan Gheorghiu, politrucii îți furau și ultima gură de aer, informatorii, securiștii mișunau peste tot.Decrețel adus pe lume în Epoca de aur, am fost adoptată la o vârstă fragedă și crescută în Arad, de către o familie iubitoare, tolerantă, departe de bârfe, prejudecăți, etichetări. Trăiam oarecum în micul nostru univers. Mama, deși încă tânără (46 de ani), era acasă, în pensie de boală, iar tatăl (59 de ani) urma să se pensioneze peste alți șase ani, revărsându-și întreaga lor bunătate și dragoste asupra mea, fetița cârlionțată, dornică de atenție, căldură, însetată după vorbe, povești, cântece. Îmi făcea o plăcere nemaipomenită să o ascult pe mama povestindu-mi povești adevărate. Acceptam să dorm o oră după amiaza cu singura condiție ca, așezată cu capul pe brațul mamei, să o ascult depănând amintiri din copilăria ei și a surorii sale. Nu voi înțelege niciodată de unde a venit această fascinație care mă urmărește până în ziua de azi, fiind înclinată să citesc mai mult romane biografice decât science fiction.
Începusem grădinița, eram încântată de copiii cu care mă jucam, alături de care învățam, lucram la diverse proiecte, pregăteam spectacole de dans, recitam poezii. Numele lor erau diverse: Mihaela, Sorin, Dacian, Tiberiu, Zoltan, Arpad, Eniko. Povesteam totul acasă, părinților, dar nu m-am întrebat niciodată de ce unii colegi aveau nume mai greu de pronunțat sau de scris. Mintea mea de copil, nealterată de prejudecăți, accepta totul la prima vedere. Eram copii, ne împrietenisem unii cu alții, ne vizitam, viața era frumoasă. Acasă nu se vorbea despre unguri, nemți, evrei, sârbi sau țigani. Eram o familie banală, în care dragostea părintească și filială erau pe primul plan.

Pensionari inutili

Anii de școală însă m-au aruncat cu duritate în brațele unei realități pe care îmi era greu să o înțeleg și mai ales să o accept.Simțisem pe propria mea piele o nedreptate pe care nu mi-o puteam explica. Din prima zi de școală, învățătoarea, tovarășa Nemțu, care cu siguranță studiase deja catalogul pentru a-și cunoaște elevii (de fapt mai mult părinții lor), m-a întrebat în fața întregii clase, ridicând din sprâncene "Păi cum de părinții tăi sunt amândoi pensionari? Ai frați, surori cu mult mai în vârstă decât tine? Ce vârstă au părinții?"  Cum puteam eu să înțeleg la șase ani că această reacție a învățătoarei era de fapt un mare dezgust, o indignare a multora dintre cadrele didactice pe care urma să le întâlnesc mai târziu, în fața situației mele familiale? În viziunea lor era inacceptabil ca acești oameni în vârstă să aibă un copil atât de tânăr! Evident că s-au interesat, au aflat adevărul și m-au etichetat de la bun început: niciun avantaj de pe urma părinților! Niște nimeni! Poate unii dintre cititori nu știu că în anii 70-80, în cataloagele școlilor din România, sub numele fiecărui elev era trecut numele părinților și ocupația acestora. Asta doar așa, în caz că se puteau trage niște foloase de pe urma lor: un tratament dentar, o meditație gratuită, un consult medical particular, un kg de carne, niște ouă, o pilă bine pusă acolo sus la partid, un pașaport pentru o excursie în străinătate. Cei mai nenorociți eram cei cu părinți simpli, muncitori sau pensionari, care nu prezentau niciun interes profesorilor. Așa că de timpuriu am înțeles de la tovarășa învățătoare că trebuie sa muncesc din greu, să învăț, să depun eforturi mult mai mari. Părinții mi-au spus din prima zi de școală Cristinica te duci la școală și fii atentă, învață bine, ca să poți să ajungi mai bine decât noi, mai sus, să ajungi cineva…. Nu înțelegeam eu prea multe pe atunci, dar cuvintele mamei mele mi-au rămas adânc întipărite în minte. Cineva!Așa că învățam cu seriozitate, munceam mai greu decât alți colegi, vedeam cu ochii mei cum la diverse ocazii (1 martie, 8 martie, 15 iunie, 15 septembrie), învățătoarea primea cu nerușinare cadouri substanțiale de la unii, în fața întregii clase, notele mari erau obținute cu multă ușurință de către aceștia, în timp ce mie mi se scădeau puncte chiar și pentru absența unei virgule. Acceptam cu durere toate aceste nedreptăți, veneam de multe ori plângând acasă, povestind cele întâmplate. Mama mă liniștea, mă îmbărbăta și mă întreba Cristinica, dar de ce ai luat nota 9? Pentru că ai uitat o virgulă, nu-i așa? Păi draga mamii, data viitoare învață mai mult, astfel încât lucrarea ta să fie perfectă și atunci cu siguranță vei lua nota 10.Mă întreb astăzi care este oare situația în școlile din România? Cataloagele au același format? Dar mentalitatea profesorilor, s-a schimbat, poate? S-a ajuns cumva la normalitate?

Orfani și țigani

Într-una din clasele primare, în prima zi de școală, am fost anunțați că avem două colege noi de clasă, venite de la Casa de copii din cartier. Una din ele, Violeta, era cu câțiva ani mai mare decât noi, rămăsese repetentă de câteva ori, iar despre a doua, Lidia, cu părul cârlionțat și negru, auzisem de la ceilalți că este țigancă. Au fost așezate în bancă împreună, colegii de clasă le ocoleau pe cât posibil, fuseseră izolate încă din prima zi. Pe mine însă mă atrăgea această situație neobișnuită. La scurt timp intrasem în vorbă cu ele, povestirile lor despre alte fete de la Casa de Copii mă captivau. Le era greu cu lecțiile, rămâneau mereu în urmă, de cele mai multe ori temele lor de casă nu erau făcute. Se luptau și ele, din alt unghi, cu „Educația gratuită”! La întrebarea învățătoarei dacă cineva se oferă să le ajute, eu am fost prima care a ridicat mâna. Stăteam cu ele peste program, le ajutam la matematică și la franceză cu atâta plăcere, încât mama era convinsă că voi deveni profesoară.Dar apropiindu-ne una de alta, ascultându-le povestea vieții, am vrut să petrec și mai mult timp cu ele. Am întrebat-o pe mama dacă pot să le aduc la noi acasă, să ne jucăm. S-a interesat la Casa de copii, a obținut aprobarea și le-am avut invitate pe amândouă la masa noastră de câteva ori. Nu voi uita umilința cu care au pășit pragul apartamentului nostru, de altfel atât de modest… La început cu reținere, apoi cu bucuria specifică vârstei, ne-am antrenat în jocuri copilărești, se citea pe fața lor încântarea. Copile orfane, crescute în orfelinat de mici, jinduiau după dragoste, căldură, familie. Le-am pus la masă alături de noi, mama avea grijă să nu ne lipsească nimic, ne trata pe toate trei ca pe propriile ei fiice. Culoarea pielii, a părului, originea socială nu constituise niciodată subiect de discuție în familia noastră. Mama îmi spunea mereu Cristinica nu contează de unde venim, încotro ne îndreptăm….putem fi unguri, nemți, evrei, țigani…toți suntem oameni, egali în fața lui Dumnezeu. Oamenii se împart doar în două categorii: unii buni și alții răi.

"E bine până poate să plângă"

Eram o elevă conștiincioasă, părinții erau mândri de mine, îmi amintesc bucuria cu care tata mergea la toate ședințele cu părinții, unde se așeza întotdeauna în prima bancă, să fie văzut și să se poată lăuda cu rezultatele fiicei sale. Venea mulțumit acasă, ne așezam lângă el și îl ascultam povestind. Îmi tresărea inima văzându-mi părinții pensionari, considerați inutili de către o societate coruptă și dezumanizantă, bucurându-se de succesele mele, câștigate cu multă sudoare, în ciuda tuturor previziunilor. Într-o zi, mama a primit un telefon de la tovarășa dirigintă, care cu un tupeu specific “Educației gratuite” îi cere să o servească cu ceva… Se pare că, în cele din urmă, chiar și de pe urma unor pensionari inutili se putea încerca să se tragă foloase. Ideea era că profesoara avea să își susțină examenul de promovare a unuia din gradele didactice și, cum pe vremea aceea nu existau firme de catering, s-a gândit la mama. Am auzit că sunteți o bună gospodină și pensionară fiind aveți mai mult timp la dispoziție. Ați putea să gătiți și să pregătiți prăjituri pentru vreo 20 de persoane? Cu o demnitate de invidiat, mama i-a răspuns Știți, chiar dacă sunt pensionară, am o familie de îngrijit, nu am timp pentru așa ceva. La revedere. De prisos să menționez repercusiunile care au urmat. Notele mari la limba română au fost de atunci câștigate cu și mai mult efort, iar la sfârșitul anului școlar, deși urma să iau premiul III, în ziua ceremoniei de premiere, numele meu nu a fost rostit. Am venit acasă plângând, înțelegeam totul, dar parcă nu puteam accepta încă o nedreptate. A doua zi dimineața, în prima zi de vacanță, mama s-a întâlnit cu diriginta, tovarășa Hauptman în piață, la cumpărături. Cu un zâmbet ipocrit, a întrebat-o pe mama Ce face Cristina? la care cu amărăciune în glas mama i-a răspuns Ce să facă, plânge pentru că ați nedreptățit-o și nu i-ați dat premiul care i se cuvenea!Tupeul și nesimțirea unei întregi societăți s-au făcut atunci auzite în răspunsul tovarășei, promotoare a “Educației Gratuite” Ei, ce să facem, așa e viața. E bine până poate să plângă!Iar în cazul în care astăzi, tovarășa dirigintă citește aceste rânduri, aș vrea să afle că în țara în care trăiesc de 17 ani nu mai plâng pentru că aș fi nedreptățită sau discriminată. Nu e nevoie. Normalitatea mă copleșește în tot ceea ce mă înconjoară.

Plâng doar atunci când mă apucă dorul de părinții mei simpli, pensionari amărâți, pe care societatea îi ignora, dar care m-au salvat pe mine și pe alții prin umanitatea lor firească și atât de banală…